21. libri fulgurales, libri rituales

despre poezia-profeție și proza care mă sperie

9:16 într-un joe-and-the-juice. mai e puțin și mă ridic de la sol ca-n dune, cum visam mai demult. privesc în gol spre spațiul virtual unde pâlpâie liniuța înainte de fiecare literă, apoi spre meniul din care trebuie să aleg o băutură și am anxietatea alegerii (sau alegerea privilegiatei) nu pentru că n-o să-mi placă, ci pentru că poate îmi va fi plăcut altceva mai mult. o țeavă ruginită, gâtul, conduce aer și salivă și mililitri de suc și cafea în coarpa* mea tensionată iar eu observ asta pentru că am nevoie de ceva concret de care să mă țin să nu plutesc și țeava e tare, pot s-o prind cu mâna (*cuvânt frumos din textul lui Toni Aricei pe lumi posibile). tot ce trece prin ea ajunge să se lovească de un nod, apoi se revarsă în jurul lui cum se topește un glob de înghețată pe con într-o zi de vară toridă. mi se închid ochii. mașinăria dinăuntru funcționează la capacitate maximă. au trecut 4 zile de când am început să scriu newsletter-ul ăsta—primul pe 2025. am ajuns în locul în care, cum scrie Izabel Marin în volumul de debut, casa e o biserică de lemn,/ adică o lucrare colectivă și anonimă iar coarpa mea se simte acasă: (marți) discouraged, (miercuri) confident, (joi) overwhelmed, (vineri) discouraged.

the countdown. 3 2 1 boom! the hanged man was always there inside you and now you are ready to shine. this is you letting go of all the restrictions. i. dont. give. a damn. this is you being who you came here to be.

life update:

you are about to take flight

and the color blue is extremely significant for you

diapozitiv găsit la un târg de vechituri

o mică pauză de tarot pe tiktok de unde notez repede lucrurile interesante de mai sus și revin după aproape două săptămâni aici. ce curios, recitesc începutul și chiar urma să-mi iau zborul. acum scriu pe tren, aproape de cabina controlorului din care vin dâre de fum și nervi împachetați într-o voce ridicată. merg la dezbaterea asta diseară și am fluturi în stomac, n-o să mint. dar am uitat să-ți zic bine te-am regăsit. părea că n-o să mai trec pe-aici, dar nu e cazul. e doar ritmul meu de a nu fi productivă și consecventă, în ciuda trendului capitalist de girlboss (but can a girl be a boss? recomand bimbos against capitalism și eseul ăsta pe care l-am savurat recent). de când n-am mai scris, s-au întâmplat (multe). mi-am dat seama, după luni în care nu știam ce să fac cu titlul ăsta, că poate totuși face sens. și am scris despre asta la about într-un moment de masturbare intelectuală, în flăcările inspirației. până nu-și dă shut down creierul meu și nu ajung la destinație, iată despre ce aș vrea să scriu la început de an:

• experimentul Ritei (de a aplica la joburi folosind un nume de bărbat suedez și a fi luată în seamă în sfârșit, după un an de zile de aplicații cu numele ei real)

• imposibilitatea mea de a mă concentra pe o singură activitate (am un deadline de aplicat la o poziție de doctorat, o prezentare-atelier de terminat, al doilea volum de poeme de editat, romanul de scris, de angajat că nu mai am nicio sursă de venit)

• cărțile/ articolele/ eseurile pe care le-am citit în decembrie și ianuarie, ce-am mai scris și câteva filme care mi-au rămas în gând (dacă mi le amintesc)

• cum mi-am dat seama că face sens, în sfârșit, titlul newsletterului despre asta am scris mai sus

e miercuri (la jumătatea lui februarie) și-mi recitesc lucrarea de master, o traduc în engleză și fac un rezumat pe capitole. aflu că acum 14 ani am scris despre fotografie și filosofie pornind de la Camera Lucida a lui Barthes. am atins cu vârfurile degetelor ceva ce putea fi dezvoltat atunci într-un doctorat (că tot mă pregătesc să aplic, de unde și rezumatul necesar înscrierii) dacă cineva m-ar fi ghidat spre un domeniu interdisciplinar. atât s-a putut, iar eu, pe vremea aia, nu știam să pun nici întrebări (nu că acum aș fi cu mult mai înțeleaptă, dar uite c-am terminat un curs în care am învățat, efectiv, să formulez întrebări; de ce a trebuit să ajung aproape la 40 de ani să fac asta, nu știu). recitind lucrarea, mă șochează faptul că am scris despre filosofie și performativitate, subiecte care mă interesează intens azi dar pe care eu nu știam că le-am atins vreodată. știam că am făcut ceva pe fotografie, dar nu știam cum am făcut-o. nu, nu mi-am plagiat lucrarea, dar am scris-o din dorința de-a avea un statut (a bifa un milestone, ca nunta, copiii, moartea). și ca de obicei cu tot ce m-a preocupat în anii în care disociam la greu, mintea mea n-a reținut aproape nimic din ce-a învățat. depresia și-a aruncat pătura groasă peste mine și m-a protejat și de moarte și de viață. pe măsură ce dau pătura jos mi-e tot mai frig și vreau să merg înapoi. too late, too bad. și prea frumos să fie adevărat, în același timp.

👾 citește

Proză:

• Post-traumatic, Chantal V. Johnson

• Camera lui Giovanni, James Baldwin

Sociologie, filosofie:

• Racism: A very short Introduction, Ali Rattansi

• Un feminism decolonial, Françoise Vergès

lecturile din decembrie + ianuarie s-au învârtit în jurul câtorva volume de poezie queer, cărora le dedic newsletterul acesta de început de an. printre ele, s-au strecurat un număr de articole-studii-de-caz sociologice, două cărți de nonficțiune și două romane. după scurta introducere a lui Rattansi despre Rasism (am terminat cartea, o recomand și dacă nu studiezi sociologie, e scurtă și pe înțelesul tuturor) am reluat Post-traumatic. am citit din ea o bucată substanțială în timpul zborului de care ziceam mai sus. cartea asta mă ține lipită de ea, ceea ce mă sperie, sincer, pentru că de fiecare dată când o deschid nu mai există nimic altceva și asta nu mi se întâmplă prea des. felul în care începe Post-traumatic, la persoana a treia, nu amână și nu maschează deloc forța romanului. un boom de la primul rând. apoi, fluxul continuu de conștiință (multiplă, la intersecția mai multor identități) al lui Vivian, tragicomicul unui serial pe care nu poți decât să-l bingiuiești, contrastele și performativitatea, teme de justiție socială și mai ales SUSPANSUL, doamne, suspansul.. evit și să vorbesc despre cărțile astea care-mi plac prea mult, nu știu de ce, să nu cad în pretențiozitate și să dau impresia că știu eu multe, pentru că adevărul e că nu le știu. sunt conștientă că am fost mereu sedusă de singurul model de cunoaștere care mi-a fost servit pe tavă de când am pus piciorul în școală, de o societate heteropatriarhală care nu a dat niciodată doi bani pe alte moduri de cunoaștere, a femeilor, a etniilor minoritare, a celor cu altă culoare a pielii decât albă, șamd. mi-au trebuit mulți ani să-mi identific și înțeleg privilegiile și dezavantajele și să fiu din ce în ce mai confortabilă cu dezvățarea și propria vulnerabilitate epistemică*. mai mult, umilința culturală, cum spune *Maria Carbin (nu vreau să par pretențioasă fluturând nume pe-aici dar mi-au plăcut articolele ei și astea sunt conceptele care m-au marcat cel mai mult din tot cursul, așa că le duc mai departe) e o alternativă la competența culturală, ceea ce înseamnă să pui accentul pe responsabilitate în loc de „măiestrie”, să nu-mi asum poziția de atotștiutoare. uneori mă întreb dacă dezvățarea e cu adevărat posibilă, însă faptul că am trecut atâția ani prin focul heterosexualității impuse (și am supraviețuit) îmi dă speranță că sinele meu critic o să-și accepte limitările. și posibilitățile. hai că poate. așadar, ca să închid paranteza și așa prea lungă (dacă ai avut răbdare până aici, mulțumesc) când se întâmplă să-mi placă o carte foarte mult, amân cât pot finalul. Camera lui Giovanni e neterminată din același motiv, pentru că îmi place prea mult și mi-e teamă că după ce am fost martoră la lectura Ritei, la gesturile și expresiile ei, o să fie prea mult de dus. sau—poate mă apropii de ceva ce nu vreau să descopăr și pun repede semnul între pagini amâgindu-mă că da, o fi Baldwin probabil cel mai bun scriitor bărbat pe care l-am citit până în prezent, o scrie el această capodoperă despre rușine și despre a fi queer, dar dacă rândurile și cuvintele lui m-au pus pe-o barcă și mi-au dat drumul în larg înăuntrul imaginației, înăuntrul memoriei mele de longue durée, csf? ncsf. nu garantez că o să rezist unor triggeri pe care nici măcar eu nu-i conștientizez, așa cum nu garantez nici că n-o să-i propun terapeutei să facem o pauză tocmai când simt că se-apropie ceva. bine, motivele sunt financiare, dar pe lângă asta, simt că mai e ceva. și înainte să trec la subiectul principal, poezia, mai notez aici că Lumi Posibile mi-au publicat pe site o bucată din romanul pe care-l scriu din an în paște și m-au făcut fericită sub pătura mea groasă.

I am standing on soaked pavement outside

that majestic hotel in the center of town. Just before

dark, the birds come in a furious swoop like

hornets, stinging the sky to let in

what is on the other side.*

🍯 Poezie

de multe ori evit să vorbesc și despre poezie, deși îmi doresc să fiu mai articulată și mai confident pentru că nu vreau să gatekeep-uiesc; dar cu poezia e altfel, din fericire, aici e spațiul meu safe și mi s-au părut extraordinare cele trei volume pe care le recomand cu drag mai departe. le-am citit pe îndelete între sesiuni de tricotat și nu mi-e teamă să le recitesc la un moment dat. așa că mi s-a părut o introducere potrivită fragmentul de mai sus din poemul Many Scientists Convert to Islam de Nomi Stone, citit pe Poetry Foundation. de sub pătura groasă ies direct în stradă și văd: păsări-viespi în picaj furios, înțepând aerul ca să pot să văd: ce e de partea cealaltă.

Izabel Marin - Noi ce suntem

volumul de debut al lui Izabel Marin m-a pus la colț apropo de unlearning knowingness și mi-am dat seama cât de încrezută în mine am fost s-o întreb pe Izabel acum exact un an dacă nu vrea să facem un interviu după ce i-am citit blogul și i-am trimis un șir de întrebări cu iz academico-elitist despre intersecționalitate pe vremea când nici măcar mie nu-mi era în clar ce e, de unde vine, cu ce te-ajută și ce poți să faci cu intersecționalitatea asta. din fericire, m-a refuzat, așa că am promis să revin după ce volumul de debut va fi lansat. am așteptat cu sufletul la gură publicarea lui și m-am bucurat s-o văd la Fractalia. e necesar să facem loc mai multor voci rome în poezie și mai multor voci queer în contextul românesc, n-o să mă satur niciodată de spus asta. Izabel scrie o poezie-documentară în care zone ale „rușinii, excluderii, batjocurii” (M. Iancu) se împletesc cu portrete intime, intense, fragile în același timp într-o poetică fragmentară cu ordinea ei interioară ca să reconstituie un timeline personal-universal de „memorie romnje” (C. Gheorghe). în Cine sunt eu? subliniez: Toate imaginile vor dispărea (47); durerea de la capătul lumii atunci când ești copil și-ți vezi mama plecând chiar dacă nu din voie (48); durerea reală a inegalităților structurale căci Mama mea nu are voie să scrie și să publice (49) și memoria transgenerațională: Dar eu îmi amintesc, iar sforile de iută care mă leagă de acest amintesc nu mă/ lasă să uit. (49); durerea de a folosi metafore și repetiție pentru a face scrisul mai puțin real atunci când e mai dificil să te uiți în ochii tăi și să te întrebi de ce fugi de mine, decât să scrii despre un dumnezeu distant și necruțător (54). într-un vârtej de amintiri în care ce e un cuvânt dacă nu un poem în repaus mă gândesc la libri fulgurales, profeții din fulgere, nu știu de ce. poate pentru că sunt conștientă că Frumusețea poate fi oferită numai celui privit (72) așa cum „a face parte din istorie e un privilegiu al modernității europene” (R. Aman). pentru că datorită colonialismului avem „istorii ascunse, subiectivități reprimate, sisteme de cunoaștere subalterne și limbi reduse la tăcere” spune Aman într-un articol. și pentru că știu că poezia are forța de a face activism și de a decoloniza.

madam sandu / alexandru adam - b-c

obiect de artă cu agentivitate secundară, înrădăcinat în relațiile sociale (Gell)—b-c m-a purtat printr-un labirint cu obstacole-metatext dar și porți de scurtătură spre zone de introspecție când/unde te-aștepți mai puțin. subscriu la ce zice Ada Eliane despre volum, „fără precedent în literatura autohtonă—în termeni de studiu introspectiv asupra identități queer”. o Libri Ostentaria proprie și personală în care se desfășoară, pagină cu pagină, reguli pentru interpretarea prodigiilor, pentru înțelegerea semnelor uneori inexplicabile, alteori din viitor. am iubit vrăjile și acum realizez că ele erau ale corpului. nu le știam cuvintele, dar le știam mișcările brațelor, toiagului, baghetelor de liliac. corpul meu cunoaște și acum acele misticisme (15). ori corpul meu e mai degrabă unul misogin decât unul spiritual (16) e ritualul (textului) de a se interpreta și de a-și înțelege dorințele (divine). de la sfaturi de la poeți bătrâni la ecofeminism, madam sandu / alexandru adam critică, studiază și interpretează măruntaiele poemelor sacrificate, de aceea zic o Libri Ostentaria. să o scriem. chiar dacă e imposibil. să o scriem. să scriem/ imposibil, să ne pișăm pe autoritatea indeterminatului./ pentru că dacă m-aș apuca să scriu acum, aici, aș anula/ toate aceste pagini (49). în fine, nu mai trec prin tot volumul, luați și gustați, acesta un corp poetic demn de atenția dvs. eu mă bucur mult că există.

Ada Eliane - Ghosted

„act necesar al menținerii vitalității” (adam), al doilea volum de poeme de Ada Eliane respiră queer prin toate paginile sale; e respirația profetesei care transmite revelația Din care curge dorință / Din care nu curge răbdare / Din care sugi măduva speranței / Până dai de vitriol / Și cât de amar e gustul acesta / Și cât de mult poate să îmi placă (18). poeme-instrucțiuni pentru desfășurarea ceremoniilor și a ritualurilor sociale s-au adunat sub semnul celei care s-a ghost-uit pe sine ca să mențină un echilibru cosmic iar acum măsoară timpul și spațiul în Libri Rituales. La stop la intersecția de la Titan / Din partea doamnei care mă / Privește cu silă și nu se decide în ce / Categorie de sacrilegiu să mă / Plaseze (29). și mă întorc scurt la Carbin și notițele luate din articolul ei printre care e și asta: „speaking is already silence” atunci când ești obligată să speak up, să vorbești pentru tine sau să dai voce altora. Ada însă știe, Florile au nevoie de timp ca să înflorească, eu sunt o floare (48). ritualurile de canalizare, la cafea, a ultimul(ui) bastion al iubirii de sine rămâne tipărit cu mașina de scris astrologică a poetei, bine bătut în pagină, categoric, aproape mitologizat pentru că Nu ați văzut nimic din ce am văzut eu (61). și așa cum notează adam în recenzia de pe ultima copertă, „agentivitatea se recuperează nu printr-o continuare a metamorfozei, a miticului, ci prin dorința de a da reset lumii, de a ajunge la o lume unde noi, împreună, vii, realx, finitx și responsabilx, să ne îngrijim reciproc rănile” (alexandru adam). poemul meu preferat are titlul Re: birth și începe așa, la pagina 89:

Și zgârii suprafața binarității
Ca și cum aș răzui o cartelă la loto

(poză pe geamul din patul meu de-acasă) mi-e frig, mi s-a făcut pielea de găină. scriu din mica librărie-papetărie lângă o sobă mică pe lemne. am vândut două cărți azi și am făcut o comandă de volume de poezie pe care nu le cumpără nimeni (dar vreau eu să citesc ce mai e nou). în câteva minute pornesc spre casă (să nu uit să iau pâine, lapte și hârtie igienică) unde mă așteaptă Rita și mama. nu știu de unde-ți voi scrie scrisoarea asta luna viitoare, dar mă consolez cu vorba unui fost vecin din nordul îndepărtat, bărbat: „singurul plan pe care-l am e să mă trezesc mâine dimineață și să iau micul dejun.” păi dacă el poate, o să încerc și eu. iar până data viitoare,

🔮 scrie

o profeție.

xoxo

diana