Ce găsești aici?
“poetry is our oldest, most advanced technology” (O. Vuong) și dacă ceea ce face poezia e să redefinească modul în care folosim limbajul (între noi, specii umane și non-umane) cu scopul, poate, de a mâzgăli un timeline în care să ne dăm voie, din orice intersecție istorico-geopolitico-socio-culturală am fi, să deconstruim epistemologii și să fim confortabilx cu vulnerabilitatea epistemologică (Maria Carbin) ca să creăm versiunea noastră, colectivă, de halcyon days imperfectibile—în afara dihotomiilor și în afara binarității, în afara sentinței (asupra capetelor noastre marginale) de “speaking is already silence” (Carbin) și unde nu mai trebuie să cherry pick ca să simțim că aparținem și existăm, unde putem să performăm în orice gen sub orice nume—atunci cred că poezia nu e terapie. cu-atât mai mult cu cât terapia—o practică inventată de bărbați albi europeni după ce și-au însușit formele de cunoaștere ale celorlalți, ale populațiilor indigene, ale femeilor, ca mai apoi să se mire, wow, “can the subaltern speak?” (spivak)—având rădăcini profund coloniale și opresive (dar nu vorbește nimeni despre contextul istoric în care s-a dezvoltat, când tot discursul era modelat de eugenie și rasism) nu e accesibilă decât dacă ai anumite privilegii să o accesezi. deci nu, poezia nu e terapie și terapia nu e poezie. cel puțin nu până când terapia nu devine politică, decolonizatore și situată în contextul social, local și global ca să poată să vindece cu-adevărat. așa cum face poezia, chiar dacă nu întotdeauna. Înainte să mă întrebi, da, merg la terapie și scriu și poezie. înăuntrul meu sunt doi lupi, cum ar veni.
iar dacă ai apăsat butonul de subscribe, îți mulțumesc! Ești binevenitx să arunci un ochi în camera mea, acolo unde nu mă iau niciodată (prea) în serios și unde las pământul să mă poarte (mai departe). și sper să-ți fie de folos!
