22. they had watermelon hearts

și sentimentul că voi pleca de aici și acest loc va dispărea*

am dansat în camera asta
pe ușa căreia intra și-l scoteam zbierând (nu nu doarme ea acolo)
am dansat în camera asta ore întregi
până când umărul drept înțepenea până ce gura mea ascuțită în lip sync
pe P!nk se sincroniza cu ochiul tău forțat să stea deschis și
ochiul camerei zoom in zoom out: the bad girl cu eye patch negru pe ochiul drept
jeanșii rupți
vată în sutien
și bandana peste tunsoarea pixie cerceii mari subțiri frumoși regret că i-am pierdut

(fotografie de Rita, care m-a surprins luând gogoși cu gem de trandafir în Varșovia, martie)

*subtitlul scrisorii de azi, un vers din (care e) starea ținutului, de Corina Preda. titlul e inspirat dintr-o plachetă de poezii (they have watermelon hearts - my island home in Greece) de Carol Hughes, mama unei cunoștințe din Londra în casa căreia am locuit pentru o vreme scurtă, într-o cameră foarte foarte mică.

plouă. nu știam exact cu ce să încep scrisoarea de martie-aprilie așa că am tras mai aproape de mine o hârtie pe care am scris poemul de mai sus acum câteva zile. în ultimul timp încerc să adun texte imaginându-mi că strâng destule încât să alcătuiesc un volum (în fantezia mea, îmi fac curaj să și trimit manuscrisul la edituri). în realitate, titlu am demult, textele se tot adună dar le abandonez înainte să mă apuc de editat. oricum, până una-alta, vreau să scriu despre câteva cărți pe care le-am citit luna asta și câteva filme, dacă mă pot concentra. Missy e întinsă pe canapea cu năsucul julit de când a căzut din copac acum câteva zile (pentru că încă își revine după o intervenție chirurgicală din care mă rugam să se trezească, deși nici veterinarul nu avea speranțe la vârsta ei, dar eu i-am zis că mai are de trăit 7 ani. nu sunt pregătită să exist fără ea). poemul de mai sus l-am scris cu ochii la o înregistrare video de la 14 ani, când dansam într-o cameră cu sora mea iar tata, pentru că mama l-a trimis să doarmă în altă cameră pentru că a băut, deschide ușa de câteva ori să treacă în cealaltă cameră iar eu strig la el să plece și să ne lase în pace. respins și dintr-o parte și din alta, nu m-am gândit niciodată la cum s-o fi simțit. la 14-15 ani îmi puneam vată în sutien pentru că eram singura fată din clasă căreia nu i-au crescut sânii și, în timp ce colegele mele se bucurau de male gaze, mie îmi era ciudă că nu mă încadram în standarde de „frumusețe”. în același timp, de la păr lung și ținute feminine treceam brusc la tuns periuță și tricouri largi de man repeller. adolescența și prima mea tinerețe au fost comp-het și comp-cis à la carte.

scriu câteva săptămâni mai târziu, din nou la uppsala. e miercuri iar ieri am mers pentru prima oară cu ambulanța. inima mea a decis că trebuie să bată cu 240 de bătăi pe minut și a ținut-o așa aproape patruzeci de minute. Rita a luat telefonul în mână și mașina a venit cam în 10. nu știu ce făceam dacă nu era Rita lângă mine. mi-au luat pulsul, 200-180. câteva minute mai târziu, la urgențe, inima mea bătea deja de două ori mai încet. m-am liniștit pe drum, stângăcia celor doi suedezi care încercau, pe rând, să-mi ia sânge pentru analize și tensiunea, ba la o mână ba la alta (am vene invizibile) m-a făcut să râd. aștept cu nerăbdare aparatul pe care va trebui să-l port pentru electrocardiograme, aceste mici poezii-contracții ale miocardului, pentru vreo 72 de ore. fun times! când am ales titlul scrisorii nu știam c-o să și scriu despre inimi. așa că sper că ești bine, sănătoasx, orice/oricum înseamnă asta pentru tine. bine te-am regăsit! dar mai ales, un mulțumesc cu îmbrățișări tuturor celor care s-au abonat în ultima lună. mă simt onorată.

👾 citește

lunile astea mi-am comandat cărți de la Pisica Neagră de două ori. printre ele,

🍯 Poezie

🌿 Luminișuri, antologie de literatură queer și ecofeministă încolțită și crescută prin lecturile Cenaclului X. de autorx nu sunt străină, câteva texte deja le și citisem cu alte ocazii, însă mă bucur că le-am regăsit sub acoperișul unui volum colectiv despre neliniști: „criza climatică, distrugerea mediului prin extracție și extindere capitalistă și colonialistă, violențele sistemice asupra corpurilor queer și asupra animalelor non-umane, suferința și doliul în fața acestor pierderi.” în ton cu discuțiile cu prietenele mele pe grupul nostru, (d)e fapt ne sclipim unx-alteix și realizăm că problema nu este ce / scriem, ci cum producem / ce dinamici ale dominării chestionăm în procesul de producere (Ceza Bularca). în luminișuri mă ascund și eu când o insectă se așază pe mine și nu mă mișc până își ia zborul (Gabriela Oprea). dar poate cel mai mult mă regăsesc într-un peisaj postapocaliptic unde toate hotelurile vechi miros la fel / și nu li se mai recunoaște numele pe fațadă / pe strada mea sunt salcâmi / și tei pe următorul bulevard / așa că vara e sublim / drumul duce către cinematograful vechi / cinema central / pe care l-au redeschis de curând / dar publicul a remarcat șobolani în perete / și l-au închis / iar cea mai apăsătoare e vara / și sentimentul că voi pleca de aici și acest loc va dispărea (Corina Preda). sentimentul pe care-l am de când am început să migrez în alte țări mi-e cunoscut dar înțelepciunea, de fapt, nu-mi aparține nici ea (bianca ela). iar când citesc ceva ce-am scris mai demult, întotdeauna mi se întâmplă asta:

Voi citi poemul cândva / și-n el se va oglindi tot omenescul / și sentimentul că nici eu nu mă voi mai repeta / și nici seara de octombrie târziu, afumat, cu cer putred / oglindit în ochii de sticlă ai caselor scobite în beton / nu va mai veni a doua oară la fel (bianca ela).

să aibă vreo legătură cu tahicardia? n-o să știu niciodată. sau nu deocamdată. între timp, închid ochii și-mi ascult vocile din cap, așa cum sugerează următorul volum de poezie care mi-a plăcut mult luna trecută și pe care l-am primit împrumut de la Ana.

🌞 Bless the Daughter Raised by a Voice in her Head de Warsan Shire. între sesiuni de adormit cu altă carte în mână acum (The Mushroom at the End of the World de Anna Tsing) sau pe lângă laptopul care-mi apasă ovarele încălzite cu plasturi de cărbune activ pentru dureri menstruale, între vuietul vântului și zumzetul hotei din bucătărie, încerc să scriu câte puțin la scrisoarea deschisă de-acum o lună. dacă aș putea să rewind (cum face Ocean Vuong într-unul din poemele mele preferate) aș scrie despre volumul lui Warsan la cald. din notițele pe care mi le-am făcut în timpul lecturii recuperez o buclă temporală în care „The poem can start with him walking backwards into a room. / He takes off his jacket and sits down for the rest of his life, / that’s how we bring Dad back” (Backwards, p. 36). n-a fost o carte ușoară. în paginile ei, o realitate plină de opresiune, supraveghere, control, guri de rechin resimțite pe pielea unei femei refugiate, de culoare. versuri care scurtcircuitează și nici nu-ți dai seama cât de tare doare. de la „Mother says there are locked rooms inside all women” (Bless this house) până la “I’ll rewrite this whole life and this time there’ll be so much / love, / you won’t be able to see beyond it” se întinde o mare de viitoruri și de spații posibile.

The bigger my body is, the more locked rooms I find.

merg mai departe într-o excursie la Varșovia unde iau cu mine o antologie de texte din zine feministe queer, coordonată de Marcia Burnier și Nelly Slim, primită de la Iulia:

💜 It’s Been Lovely But I Have to Scream Now (pentru mai multe recomandări de lecturi feministe în franceză, dă un follow la lecturesenfeu pe insta). de bricolat, colat și experimentat nu m-am ferit niciodată, așa că volumul ăsta mi-a venit ca o mănușă. l-am citit pe avion, l-am citit la soare, pe o bancă în fața blocului, din poziția privilegiată a unei foste studente la filologie (limba și literatura franceză). lecturile mele en français de când am terminat masterul au cam rămas la optzeciștii francezi, însă în ultimul timp am început să le decolonizez (aminteam data trecută de Françoise Vergès — iar după ce-am citit Un feminism decolonial, s-a nimerit să merg la cercul de lectură decolonial la cluj, unde m-am simțit mai în siguranță și mai în largul meu decât în foarte multe locuri în ultimele două luni și de unde n-aș mai fi vrut să plec, atât au fost de bune discuțiile). dar să revin la volumul de zine primit de la Iulia pentru că nu cunoșteam mai deloc scena poeziei feministe contemporane franceze (anii din care sunt adunate textele, 2017-2019) și mai ales astfel de inițiative creative anticapitaliste, la care oricine se poate alătura indiferent de experiența scriitoricească, unde produsul finit nu mai primează ci procesul politic și creativ în sine, dincolo de norme estetice sau literare, dincolo de spații ocupate majoritar de autori (bărbați cis albi, cis et bourgeois (25)). un spațiu care nu are criterii de selecție a textelor și care nu deține copyright și nici nu face profit de pe urma vânzării. poate cel mai mult mi-a plăcut că, în introducere, autorix recunosc „On ne souhaite pas reproduire une dynamique de compétition, ton texte oui mais celui-la non, et participer à la sensation qu’il faudrait du mérite pour pouvoir partager son texte” (nu vrem să reproducem o dinamică concurențială - textul ăsta e bun, dar celălalt nu e - și să sugerăm că trebuie să meriți să-ți împărtășești textul). ceea ce duce la crearea unui spațiu de reală solidaritate, fără cherry picking într-un context în care vocile minoritarelor nu au, structural și sistemic, acces la publicare și „validare”. un spațiu revoluționar în care „on n’ira pas là où le vent nous portera, on ira là où l’veut / toi et moi”* (mon corps, Yann), ca să putem “Défaire le capitalisme qui me tord les entrailles / qui me fait vouloir, / qui me fait poséder, qui me fait aimer / comme on achète du vin au supermarché / Défaire leur emprise sur mon corps Défaire leurs yeux sur mon cul** (Where do all the sad girls go?, Nelly Slim).

[în umilele mele traduceri ad hoc, *nu vom merge unde ne duce vântul, vom merge unde vrem / tu și cu mine; **să desfacem capitalismul care îmi răscolește pântecele, care mă face să vreau, care mă face să posed, care mă face să iubesc ca și cum aș cumpăra vin într-un supermarket / să dezlegăm nodul de pe corpul meu / să desprindem ochii pe fundul meu — iertare traducătorilor care citesc acum]

e luni. îmi amintesc că tot la varșovia am aflat—cu o gogoașă cu gem de trandafiri în mână pe care am căutat-o după zece ani—că am intrat la masterul de gender studies (Intersectionality and Change) de la Linkoping University și am plâns de fericire pe stradă. mai departe, pe lista de poezie din martie-aprilie au intrat

🪨 peisaj strident - de Jotie T'Hooft (în traducerea lui Gheorghe Tomozei) și Poeme de Walt Withman și Carl Sandburg (în traducerea lui George Macovescu) pentru că voiam să citesc ceva clasic, la întâmplare, din colecția de la Jibou. recunosc, nu le-am citit în întregime pentru că n-am avut destul timp, dar a fost interesant să-l descopăr pe T’Hooft, acest poet hippie neo-romantic flamand devenit popular în Belgia după moartea lui la doar 21 de ani. volumul tradus în română e preponderent despre moarte, despre cum „să urmezi căi de valuri / cu abia străbătute deșerturi / încă rănit de lovituri și de îmbrățișări / să te strecori prin istm / pe burta umflată a apei / astfel încât muncit de șapte vânturi / și ars de sare / să atingi țărmul în portul Hong-Kong / sau nu, / nu, / fiindcă din burta apei se ivește - bot de rechin - / moartea” (Călătorii). pe de altă parte, de la withman și sandburg am rămas mixed feelings (mi-au plăcut? nu mi-au plăcut?) dar și cu miros de liliac, cu suveniruri din cea mai / îndepărtată vară și m-au dus puțin cu gândul la volumul Mariei Martelli, despre care am scris aici.

🍉 Zine, proză și poeme

n-a fost loc de ficțiune lunile astea, însă am citit din Queerș pentru Palestina - Luări de poziție, eseuri și poeme care se poate descărca gratuit, la fel și din broșura editurii Fractalia PALESTINA LIBERĂ înseamnă eliberarea noastră, a tuturor! pe care le recomand mai departe, înainte să trec în revistă patru documentare și o animație care mi-au ghidat emoțiile și mi-au extins cunoștințele tot mai mult cu fiecare minut petrecut în fața ecranului (în paralel cu discuțiile cu viitoarea mea soție și prietenele mele)

(Medeea Iancu, Sunt numeroase vieți într-un singur titlu. Epitaf politic din secolul care le neagă)

🧩 4 documentare și o animație

să încep cu Flow? ar trebui să încep cu probabil cea mai bună animație pe care-am văzut-o în ultimii ani, deși nu știu să vorbesc despre filme și nici nu știu după ce standarde e cea mai bună. mai bine, pentru cronici de filme și eseuri superbe, îți recomand să te abonezi la newsletter-ul Flaviei Dima, decupaje. așadar, eu o să bâjbâi prin întuneric atât doar cât să nu gatekeepuiesc cele patru documentare care spun poveștile a patru femei din diferite colțuri ale lumii, pe care le-am văzut recent (dintre care trei în cadrul festivalului One World Romania—unde mai poți vedea filme până pe 30 aprilie online—și unul pe mubi, toate patru la recomandarea Anei).

Marching in the Dark, Kinshuk Surjan 2024

filmul începe cutremurător, Dedicated to more than 400,000 women-farmers in India whose sons and husbands have died by suicide in the last 28 years și urmărește o bucată din viața de zi cu zi a lui Sanjivani ca văduvă (exclusă de societate conform tradițiilor, solidară cu alte văduve de fermieri într-un cerc de discuții comunitar). un documentar care m-a ținut cu sufletul la gură de la început până la final, dar la fel a făcut-o și

Trans Memoria, Victoria Verseau 2024

un film-eseu-poem din perspectiva Victoriei rememorând procesul tranziției și procesul doliului după o prietenă apropiată. o explorare prin imagini cu impact emoțional, fără frică de fantomele trecutului.

The Shards, Masha Chernaya 2024

film-colaj-caleidoscop în care vedem tot ce vede Masha în primăvara anului 2022, când se pregătește să părăsească Rusia după moartea mamei și despărțirea de iubit pe fundalul tulburărilor globale și al războiului.

Witches, Elizabeth Sankey 2024

un film eseu profund personal, impresionant, despre modul în care „vrăjitoarele” și istoria lor se suprapun cu depresia postpartum și cu psihoza.

Flow, Gints Zilbalodis 2024

poate pentru că a venit chiar după operația lui Missy și spaima post-operatorie pe care am trăit-o cu ea în brațe o noapte întreagă, poate pentru că în sfârșit văd, la cinema, un film care nu glorifică în niciun fel perspectiva umană ci își împrumută vocea animalelor non-umane într-un peisaj din nou post-apocaliptic (tema anului), poate toate astea și mai multe motive m-au făcut să plâng cu suspine în cinema Arta când am văzut animația.

în fine, să nu mai lungesc scrisoarea care nu putea să fie o carte poștală, te las cu bine iar până data viitoare,

🔮 scrie

peisaje întunecate stridente ale durerii și contrastul lor cu pepenele-verde-inimă roșie. ce au pulsul și zeama dulce prevestitoare de zile calde, pline de bunăstare, în comun?

temă pentru acasă

xoxo

diana