17. my wound—my garden*

natura în poezie, în oglindă, în viață

rewind. dacă aș avea un buton de rewind ca într-un film, ca în mini-seria viscerală și plină de dark humor a lui Park Chan-wook, the sympathizer (după romanul de debut premiat al lui Viet Thanh Nguyen), l-aș apăsa ca să-mi spun oh, by the way, I forgot to tell you this happened. încep newsletterul în ziua solstițiului, pe la un 10:45 dimineața în bucătăria celui de-al treilea apartament în care stăm în Uppsala. scriu de mână în agenda datată a anului 2024 plină de foi libere din martie până acum. nu mă întreba ce-am făcut în timpul ăsta! pe fereastră intră un aer blând, puțin sub 20 de grade, mi se înmoaie pe piele odată cu sunetele înconjurătoare care mă țin vigilentă. jag är pigg. dar abia pot să-mi amintesc ce-am citit la începutul lunii, cum am început iunie, ca să pot să tastez mai târziu scrisoarea. deschid caietul de morning pages să văd ce-am scris acolo.

madre del tierra (și google search em dash)—am scris un poem cu titlul ăsta. notez mai jos că voiam să scriu defapt un poem despre casa străbunicii și am căutat până s-a răcit cafeaua poze cu casa. nu le-am găsit în telefon.

de când le-am găsit, port cu mine scrisorile lui Gicu trimise tatălui meu, fratele lui, când era în armată. le recitesc uneori cu speranța că voi găsi indicii mai clare decât cele pe care le-am aflat în toți anii ăștia despre cine a fost el. același procedeu aplicat la propriile amintiri pe care Alok îl descrie corect în “dissociation”:

when i look at childhood photos it’s like i’m looking at
someone else. the only evidence that i have that i was
real is other people’s stories. i scour through every stray
diary entry like a private investigator trying to find
myself there. but no amount of home videos, yearbooks,
newspaper clippings bring me back to life. (p. 15)

notez și că nu vreau să mă privesc în oglindă, că am un corp limitat, corpul altcuiva, că aș fi vrut să fiu altundeva, unde și corpul meu are voie să existe și vocea mea are voie să fie auzită. trec printr-un scurt episod de eructare blocată (iar pe google, ce fac dacă nu pot să râgîi o oră și îmi simt aerul blocat până în gât și hiperventilez). mă uit la Dogman, filmul din deschiderea TIFF-ului de anul ăsta. ce-mi conjură vara? ce fel de oglinzi fizice sau emoționale îmi pune pe pereți? e a doua sau a treia zi de când am început scrisoarea și sunt la biroul roșu. în fața mea, două fotografii înrămate: în prima e mama la 4 ani pe o tricicletă, în rochie până la genunchi cu guler alb; în a doua sunt eu la 8 ani ținând în mâna dreaptă primul meu ghiozdan și în stânga o portulaca sau calendula officinalis (pot marigold, ringblomma, e prea mică să-mi dau seama) îmbrăcată în uniforma școlară albastră a anilor 90, cu același guler alb, exact ca al mamei. sânziene (cuvânt derivat din sancta diana) ființe nocturne lunare—vorbește despre ele Radiana, aici. drăgaice care binecuvântează roadele și animalele pământului, „să crească și să rodească / să crească și să rodească” cum scrie Maria Martelli într-un poem din volumul Cea mai norocoasă ființă. dar hai să-ți spun ce-am mai citit.

👾 citește

în lista de lecturi pe iunie s-au strecurat, cu mare bucurie, patru volume de poezie pe care mi le-a adus sora mea de la bucurești. cam atât într-o lună căreia n-am crezut că o să-i supraviețuiesc dacă nu aveam ajutor pentru (încă o) mutare. ca o pânză de păianjen întinsă pe multe zile și săptămâni, practica—sau arta—împachetării corespunzătoare, la sânge, împachetării și lipirii, lipirii și postatului de anunțuri pe facebook că ne trebuie om cu mașină, postatului și căutatului de mobilă esențială, biroul și patul. soră-mea îmi trimite videoclipuri cu natalia oreiro și mă întreb, was Cholito my gay awakening?

revin după o pauză de plimbat pe la ferma din spatele blocurilor și un drum scurt la lidl.

Nóra Ugron, Orlando Postuman. O caut pe Nóra pe google și văd că e doctorandă la univ. din Turku, în Finlanda. Mă uit pe maps și poți să trasezi o linie aproape orizontală între Uppsala și Turku și mă entuziasmez. voiam demult să-i citesc volumul apărut la editura Fractalia în 2022 și în sfârșit am făcut-o. primul lucru care mă surprinde plăcut e pagina cu citate din Vuong, chiar înainte să înceapă. apoi, totul curge dintr-un poem în altul: fetița inadecvată în rezistența-oglindă (p.17), pădurea-adăpost în pisicile de la scara greșită a blocului (p.28), cuvântul omidă în monumentul ridicat „pentru strap-on-ul comandat de pe net,/ și pierdut de poștă” (p. 32), doliul în „liziera somnului” (p.51), căderea prin podea în descântec, descântecul în „matematica morții capitaliste” (p. 106) și tot așa, în cercuri, până la finalul cărții.

cărți de tarot îmi doresc să fie poeziile. și le găsesc în următorul volum,

Bestia de zahăr de Olga Ștefan, o antologie-caleidoscop a volumelor Saturn, zeul (2016), Charles Dickens (2017) cu texte inedite care nu și-au găsit locul în celelalte cărți ale Olgăi (Civilizații, Resursa). Odată cu lectura, mă imaginez într-un film

în reflexia cutiilor poștale și a contoarelor de gaz
mă uit la mine și văd capul mușcat al bestiei
de zahăr
pe un tort de nuntă monstruos. (p. 21)

vocea cu care citesc nu e una „cretină, de narator din grey’s / anatomy” (p.22) ci mai degrabă una sofisticată, așa cum mi-o imaginez pe a mea—atunci când îi voi da voie să se facă auzită. o antologie fascinant brodată, ca o cameră pe care o umplu cu toate lucrurile pe care le-am adunat în ultimii ani, obiecte printre care se ascund amintiri atât de dureroase încât trebuie să-mi fie greu, dacă nu imposibil, să le găsesc.

și horcăiala de jucărie fatală
a pescărușilor dintre ruine,
a inimii frânte, a obiectelor liliputane în care
înveți să ghicești (p.57)

până la final m-a ținut cu răsuflarea suspendată volumul ăsta. etalare în cruce cu cinci cărți din arcana majoră. dau paginile, întorc cărțile, aș putea să pun citate peste citate „ca și când m-aș întoarce / cu sandalele pline de nisip / de la țărmul unei mări secate.” (p. 55) dar cred că cel mai bine nu dau spoilere, te las să-l descoperi în tihnă. ca să afli „Ce se întâmplă cu marea după ce soarele va muri? (p.133) te duc mai departe la următoarea colecție de poeme citită în iunie, un spațiu de speranță radicală,

Cea mai norocoasă ființă, Maria Martelli. când citesc, aud în gând vocea autoarei pe care am auzit-o la o prezentare a unor videopoeme luna trecută la Brașov, unde m-a dus Iulia Stoichiț (cu o seară înainte am ieșit la un pahar cu ea și Rita, dan bitman cânta în piața sfatului, mâncasem și plânsesem la bistro del arte înainte de întâlnire pentru că mâncarea semăna atât de mult cu ce făcea bunica Maria—modul în care nu-mi amintesc să o fi văzut pe bunica în ne-viață). în valuri am citit. poate că poezia nu e terapie, dar cuvintele Mariei (de ce scriu tocmai acum și despre bunica mea cu același nume?) mi-au permis să-mi exprim emoții fără să le judec, ci doar să le las să fie. cumva, mi-am dat voie să-mi validez doliul zilnic după despărțirea de pisica Missy, care de câțiva ani locuiește în țară cu maică-mea.

În duminica aceea, după ce s-a închis poarta în spatele nostru, ea nu a mai plâns. Cunoștea locul, avea preșul ei la ușă și tufișuri preferate. (p. 141)

veșnica provocare „Nu vreau să fiu cea care este când celelalte nu sunt.” (p. 110) în miezul volumului mi se confirmă, a scrie nu-ți alungă frica. dar în aici& acum poate fi uneori liniște, albinele pot bâzâi, câini pot dormi în soare, și poate că „în adormirea noastră/ lentă / se odihnește, parcă / lumea-ntreagă.” (p. 113).

Ar fi posibilă
oare
acea configurare
în care
toată lumea
se simte
nu o dată
nu de două ori
nu într-o noapte
ci
în fiecare zi

primită,
recunoscătoare,
norocoasă? (p. 112)

vreau să cred că da, dacă e posibil ca texte din volumul acesta să mă trimită înapoi în copilărie, la colindat, la bunici, în căldura brațelor lor, în spațiul lor sigur în care inima mi se făcea ghem pe care apoi bunica îl punea în țesătura covoarelor făcute de mână (cred că am mai scris despre asta). dacă versuri ca „să fie cuvintele odihnite, iarnă / și palmele netezite / și pielea hidratată / și apă în cadă fierbinte / și lumânările aprinse / (…) / să fie lumină în casă, iarnă / să încăpem cu toții în ea / cu vârfurile picioarelor întinse pe perne / și cozile încovrigate sub mese / pisică, om sau câine, ce specie om avea” îmi oglindesc mantrele pe care am învățat să le practic de când mă știu, de la strămoașele mele. atunci da.

your wound / my garden, Alok Vaid-Menon.

*titlul newsletter-ului e inspirat din titlul colecției de poezii your wound / my garden.

atunci, ce inseamnă camera goală? dacă lucrurile și obiectele nu sunt, rămân eu. dacă nu am vegetația naturală și artificială în care să mă camuflez, cum mă privesc în oglindă? de fiecare dată când mă privesc, zilele astea, nu mă recunosc. am mai trecut prin asta în iarna 2017-2018, primul episod a fost chiar de rev. da, lucrurile îmi sunt necesare ca obstacole atunci când caut prin amintiri, proces dureros și anevoios și nimic nu e alb&negru și nici măcar binar. totul e decorativ și totul înseamnă ceva. dar vezi, atunci când ești creativ și te-apuci de scris poezii ai o resursă interminabilă din care scoți cuvinte, povești, culori, forme, șamd, atunci scoți tot, scoți orice, e sacul fără fund în care intri cu totul și scoți și scoți și scoți la nesfârșit orice altceva decât amintirea dureroasă. sistemul bestiei. sau?

the integumentary system, the musculoskeletal, the
lymphatic, the endocrine. if i could go back i’d include
more to the list: the economic system. the racial. the
gender. say: this world is made up of systems that manage
all the essential body functions. (p.7)

când nu procesăm durerea, unde se duce ea? ce înseamnă o lecție de anatomie când uiți că ai un corp sau atunci când corpul tău e neconform cu cel al majorității? cum să iei un urlet ca să-l îndeși înapoi în gură? sunt câteva întrebări pe care le-am găsit în poemele acestea, o colecție scrisă în timpul pandemiei.

obiecte pe biroul roșu, iunie 2024, uppsala

🔮 scrie

și ca să închei cu Alok, las mai jos ceva să te inspire să-i răspunzi:

„there are words & worlds that don’t exist yet.
make them up. few things are more real than fiction.”
(in New Year’s revelations, p.53)

până data viitoare,

xoxo

diana