20. habeas viscus, poezia post-catastrofă și posibilitatea lumilor noi

ediția cu filosofie, antologii, scurtmetraje and what not

— Who is looking after your books? asks Kei-Tu. My library used to be famous.
— Any reader ...
— Where are you going?
— I don’t know. Wherever the inward and ingoing tides take me. To stop temporarily wherever I strand.
Storytellers never stay in one place for long. (Stonefish, Keri Hulme)

bine te-am (re)găsit, cititoareo. să scriu primul cuvânt din newsletterul de luna asta mi-a luat ceva timp. încep printr-un copy paste dintr-un volum de poezie și proză scurtă descoperit la ultimul curs de filosofie ecofeministă. m-am și gândit dacă să-mi scriu despre ultimul eseu aici în loc de scrisoarea obișnuită (pompos intitulat Blending Ecologies, Narratives, and Boundaries: Postcolonial Perspectives in the Anthropocene, cu riscul de a face masturbare intelectuală, cum ar zice o prietenă) dar apoi mi-am zis că poate e o diferență prea mare între ce scriu pe substack și lucrările academice; deși le scriu pe ambele din poziții privilegiate, la adăpost în cuibul unui cuplu care are drepturi în țara asta deși nu e hetero dar care n-are prea multe oportunități ca imigrante deși nu e în pericol pentru că are pielea albă. în sfârșit, bine te-am regăsit. am multe de povestit despre ultima lună și jumătate dar nu știu cum să încep. cu răbdarea cu care tricotez (sper, o balaclavă) am încredere că o să fie mai bine, la un moment dat.

the danger of a single story

ultima lună jumate mi-am petrecut-o ca studentă. dacă încerc să scriu despre studiu mă cringeuiesc, mă văd din afară cu ochiul critic în care se reflectă dar ești trecută de vârsta școlii deși nu mi-a spus nimeni asta decât odată, în franța, când am fost ca studentă erasmus în timpul masterului și aveam 25 de ani. îmi recunosc privilegiile și încerc să nu mă mai simt cringe, chiar asta e ideea, cum și recunoașterea colonizării pe care s-au clădit domeniile umaniste de care personal m-am atașat încă din liceu, e atât de necesară. recunoașterea eurocentrismului și cum am învățat de-a lungul anilor o singură poveste. învăț (80% din bibliografie nu foarte ușor accesibilă, dar cu norocul de a o găsi pe Patricia Hill Collins spre exemplu) să chestionez ontologii și epistemologii vestice, ceva ce n-am crezut că ar fi necesar sau chiar posibil până nu demult. să pun sub semnul întrebării statutul narațiunii și a modurilor în care ne imaginăm viitoruri posibile, interculturale și intersecționale. am promis că nu pun aici noțiuni academice dar am intrat deja în notițele de la utlimul seminar de filosofie în care am discutat despre ecologii globale și perspective postcoloniale asupra environmental humanities. cine știe, poate-ți va fi de folos vreodată să te gândești la speaking from below, să critici metodele de cercetare, să găsești și să folosești imaginația care poate să recupereze. pe mine m-a atras ca mierea ideea de a reconceptualiza umanitatea prin scris și limbaj. adevărul e că m-am simțit mai vie ca niciodată și încă le umplu capul prietenelor mele cu tot ce-am adunat în ultimele 6 săptămâni și cum mă uimește că am am avut energia și răbdarea de a mă întoarce la școală. o școală în care citesc aproape exclusiv autoare, o gură de aer proaspăt după zeci de ani de citit ce-au de spus bărbații. au fost și chestii noi pentru mine, cum sunt queer death studies. de fapt, scuza mea că am citit doar două volume de poezie în octombrie e că am citit, în mare, cam 2000 de pagini de filosofie și sociologie și am văzut cam 80 de filme scurte. și, având dezavantajul de a fi freelanceră nici nu mi-am permis financiar să comand mai multe volume de poezie de la noi ca să continui să scriu substackul în ideea de la care am pornit acum un an. dar lucrurile se schimbă, narațiunea mea e non-lineară și tocmai ce ziceam mai sus despre the danger of a single story.

cum să faci vizibil invizibilul

Subordinated as both women and queer, lesbians seem to occupy the peculiar metaphysical status of the omitted, that is, inferable yet invisible. („Queering Ecological Feminism”- Wendy Lynne Lee and Laura M. Dow)

deși știu de unde vine, invizibilitatea care mă apasă uneori îmi aduce aminte de cum eram exclusă în copilărie din cercurile de prieteni. cum sunt exclusă acum din antologii, cluburi de lectură, publicații (to spill the tea, nu pot să zic că m-a surprins faptul că am fost invitată să public într-o antologie, am acceptat dar n-am mai apărut în final; sau că un bărbat hetero cu familie tradițională, câștigător al aceluiași concurs ca mine, o femeie queer, a avut lansare din partea editurii în timp ce eu nu). evident că nu mă surprind chestiile astea într-un mediu literar heteropatriarhal când ești oricum, pe margine—sau chiar invizibilă—ca voce lesbiană. se poate și mai rău. sau poate m-am obișnuit atât de tare cu excluziunea încât o consider acasă și mă face să mă simt o impostoare de câte ori primesc validare. în liceu, ca să nu risc să fiu în afara unui grup restrâns, cum era la modă, am făcut parte din toate. pentru că exista the danger of no story at all. din fericire, e fascinant atunci când ne permitem (avem privilegiul) să ne creăm propriile povești. mi-e greu să recunosc asta dar uneori, pericolul de a rămâne singură se poate manifesta liber prin desen, pictat sau modelat prin care fac memoria corpului să se materializeze. memoria post-catastrofă să se materializeze, să-mi reprezinte traumele nevindecate. de multe ori nu înțeleg deloc ce scriu decât abia după mulți ani de când am scris un poem. pot să scriu foarte ambiguu, foarte dornică să ies din limitele limbajului dar să nu intru totuși în conceptul de celălalt. am citit recent pentru tema de queer identity and inequality despre tăcerea sau invizibilitatea care joacă roluri multiple: oferă protecție împotriva stereotipurilor și, în același timp, șterg identitatea. cuplurile, mai ales cele interculturale, riscă să devină „othered”, să devieze de la normă (norma fiind cuplul gay monocultural, alb, de middle class, eventual și monogam). dar să revin de pe soclul studiului pentru că am obosit. și atunci când obosim să deconstruim, nu vrem decât să fim enchanted din nou și din nou și din nou și mie-mi place să fiu vrăjită. și cum zice Chimamanda Ngozi Adichie (recomand ted talk-ul ei) when we reject the single story, when we realize there is never a single story about any place, we regain a kind of paradise. apropo de intersecționalitate, că tot am adus vorba.

pe de o parte, călătoria mea de la a mâzgăli suprafața cu întrebări de genul cum a redus la tăcere revoluția vestică industrială vocile și cunoașterea femeilor, populațiilor indigene, persoanelor de culoare (vezi Carolyn Merchant, The Death of Nature) până la descoperirea că există spații în care granițele dintre uman și mai-mult-decât-uman sunt neclare (vezi Astrida Neimanis, Bodies of water) a fost fluidă și m-a făcut fericită. pe de altă parte, limitările timpului și nefericita alegere să studiez două cursuri în paralel, obișnuită fiind cu sistemul românesc, mi-a îngreunat treaba și m-am trezit visând seminarii, m-am stresat peste măsură, am uitat să beau apă sau să mănânc de multe ori. vraja a funcționat. titlul scrisorii de azi, Habeas viscus (inspirat de convocarea în fața instanței habeas corpus) e și titlul unei cărți semnate de Alexander G. Weheliye pe care o am pe lista de citit.

👾 citește

și pentru că viscus e forma de singular a substantivului viscere, e timpul să trec la unul dintre volumele de poezie citite recent, Vederi. O antologie a cenaclului Visceral publicată la Dezarticulat. nu știu care au fost criteriile de selecție în spatele antologiei dar sunt conștientă că a publica e un privilegiu pe care nu-l are orice scriitoare în românia, în special dacă poziția ei socială e situată la intersecția mai multor margini. în tabelul de evidență de pe prima pagină o regăsesc pe judith butler și citesc că poeții vor înapoi în cetatea queer postumană, unde incluziunea e un lux. da, nu poți vorbi de incluziune fără să vorbești despre cei excluși. mi-a plăcut formatul antologiei și referința la cărțile poștale, sms-urile vândute și trimise cu sutele de milioane la început de secol 20. sper să se vândă și antologia, să se susțină micile edituri independente, să publice la cât mai multă și mai diversă poezie despre manuale de instrucțiuni pentru sfârșitul lumii unde mâna mea e într-o caserolă pe vapor/ până dimineața o să fie în vitrina unui supermarket (Irina Francisca Ion), despre cum iubirea este schimbare (Mihail Lucian Florescu) și fiecare spațiu negativ e un prilej de nostalgie (Călin Niță), despre cum miroase zăpada (Alexandra-Adriana Pancu) și dulceața uscată pe marginile borcanelor/ ca rănile aproape vindecate (Andreea Roxana Ghiță) și apoi iar despre sfârșitul lumii, să radiem să orbim lumina noastră să se refracte (Bianca Alungulesei) până se lipesc razele portocalii/ pe iarba din parc (Clara Victoria Caradimu) pentru că nu e rău./ să ai cu cine mânca/ șase pești, pentru că o lume minunată e aia plină de suroritate (Ioana Florescu), pentru că cineva a strigat emilian/ pe stradă dar nu/ m-am întors (Briseis Stan) și în fond e ok/ vom fi toți un strat nou de fosile/ supradozate pe dioxid de carbon (Ștefan Pușcașu). și a mai fost cititul printre rânduri în poemele Arinei Gheorghe:

aici
pe străduțe unde jachetele nu știu să arate iubire
simțim fumul cum pășește în esofag
cum stomacul devine un subsol încețoșat
și mitrala se deschide ca o gură de pește
nesigură

sau o iubire industrialo-domestică/ o caricatură de familie/ promit că sunt o fiică bună sau în vena portă trosnesc bomboane pocnitoare/ cu aromă de căpșuni. o antologie ca un pachet de jeleuri acrișoare pe care le mănânc cu cea mai mare poftă. recomand aceste vederi.

și merg mai departe la cea mai rece capitală din lume, Ulaanbaatar. dar pentru că n-am fost niciodată bună la geografie, mă întreb ce au în comun toate numele orașelor din diferite colțuri ale lumii pe care Flavia Dima le folosește ca settings sau moods sau realități pe care le ficționalizează ori poate vise pe care le istoricizează, nu știu care e diferența. în Mariupol (materiale necesare) pe lângă lista de wartime essentials poemul se sfârșește într-o formă umană al kitului de supraviețuire compus dintr-un singur element: tata. cluj-bucurești îmi lasă gustul amar al propriilor relații eșuate dar mă consolează praga:

luni în care voi lua
autobuze care întotdeauna
duc spre locuri noi

iar prima parte (din cele două) a volumului mă duce în altă lume în care găsesc suroritate, subiecte tabu în anii 90, fenomene sociale, intersecționalitate (dumitru, leonora II) și posibilități de recuperare prin imaginație (mariana). mi se derulează poemele nu ca episoade ci ca scurtmetraje, pentru că scurtmetrajele, ca poemele, au un impact imediat, experimentează și își asumă riscuri condensând mai mult material emoțional decât poate duce cititorul:

și i-am dat drumul
și ea s-a întors la mama ei
și mi-a făcut cu mâna de lângă ea
și și eu i-am făcut cu mâna de lângă mama mea
și apoi am plecat și ne-am urcat în mașină

și în mașina din fața noastră era carla
care stătea cu genunchii pe banchetă
și se uita la noi prin geamul din spate

îmi place că totul e așa de cinematic și pot să văd culori și forme ale moștenirilor rupturii (între vârste, între poziții sociale, între spații și timpuri). poezia încearcă să recupereze și să transforme prin limbaj, prin scris tot ce e post-catastrofă (sau nu). asta îmi amintește de vremea în care aveam un motto în viață, când era la modă să ai așa ceva (de obicei din autori bărbați; al meu din pamuk) care suna așa: nimic nu e la fel de surprinzător ca viața. cu excepția scrisului. cu excepția scrisului. da, desigur, cu excepția scrisului, singura consolare. Woolf ar zice desigur, atunci când nu ai barierele structurale și sistemice care nu-ți permit să scrii. când ai, desigur, privilegiul de a scrie. atunci poți să te consolezi și să te bucuri de scrisul care poate să recupereze nu doar memoria ci și o lume întreagă.

🍯 vezi

ce mi se pare că face filmul All of Us Strangers prin imaginația scenaristului din rolul central care inventează trecutul. wiki îmi zice că e inspirat din romanul lui Taichi Yamada, Strangers și un film după roman, the discarnates, cei fără corp. îmi place genul de horror fantastic mult. și cum să nu-mi placă o poveste despre inventat amintiri, despre coming out și acceptare în moarte așa cum nu s-ar fi întâmplat în viață (apropo de queer death studies). poate la fel de mult m-a emoționat, apropo de recuperare a relației părinte-copil, un scurt documentar suedez văzut la festivalul de scurtmetraje din octombrie, am promis că scriu și despre asta un pic. în primul rând, n-am crezut că un documentar mă poate face să plâng cu suspine în sala de cinema. apoi, tema - feminismul liberal născut în vest - n-a rămas doar la asta deși pe asta s-a centrat, egalitatea doar de gen, un feminism global deja depășit de alte valuri de feminisme mult mai necesare azi. mă bucur că n-a rămas. Projekt Pappa (project dad) de Camilla Jämting duce în spate toată intimitatea care intră în relația fiică-tată (sigur că m-a emoționat pe mine, cu daddy issues; și acum îmi amintesc cum am plâns la introducerea!! de la The will to change de bell hooks, nu dau spoilere) și se revarsă din ecran sub formă cu o vulnerabilitate de speriat dar și cu umor, dramă, șoc și groază și speranță de-aia de-ți vine să crezi că există viitor dar există și trecut și le accepți pe ambele râzând-plângând. aș vrea să scriu despre toate scurtmetrajele care m-au scurtcircuitat (aici o listă de anul trecut) dar mai zic doar despre Vox Humana a lui Don Josephus Eblahan, un film despre ascultare, limbaj și fluiditate într-un spațiu fără granițe între uman și non-uman și care reușește să regândească „excepționalitatea ontologică a umanului”, cum ar zice Donna Haraway (Haraway e post-umanistă și critică conceptualizarea feminității în feminismul liberal, pentru că pentru ea, oamenii nu sunt obiecte sau subiecte ci cyborgs care se co-creează cu mediul în care trăiesc). e 19:59, e beznă și ninge. am pus la fiert o conopidă (sper să nu ajungă ca în poemul din camera albastră) și mă gândesc să pun pixul jos. înainte de asta, îți mulțumesc că ai parcurs scrisoarea mea. e 10:30 și imediat o citești.

așa că, înainte să te las, câteva scurtmetraje care mi-au mai plăcut anul ăsta:

A move (Iran, Uk 2024) (câștigătorul festivalului)

Razeh-Del (Iran, Uk, Italy 2024) (despre istoria primului ziar scris de femei în Iran și cinematografia iraniană, în paralel)

La noche del minotauro (Colombia 2023) (despre cinematografia erotică columbiană la începuturile ei, cu imagini de arhivă)

Hexham Heads (Belgia 2024) (horror experimental și un pic filosofic)

Leptir (Croatia, Denmark 2024) (animație despre ecosisteme)

Chhngai dach alai (Further and further away) (Cambodia 2021) (despre singurătate)

La fille qui explose (France 2024) (despre o fată care explodează tot timpul, la propriu)

Cyber Palestine (Palestina 1999) (despre modern day mary și joseph și întoarcere)

Perfectly a strangeness (Canada 2024) (despre măgari care se uită la stele)

That s all from me (Germania 2024) (despre filme și corespondență)

și acum chiar că închei.

🔮 scrie

un poem post-catastrofă până data viitoare.

xoxo

diana