10. 🎥 tu crezi că poezia bate filmul?

+ un interviu cu Iulia Stoichiț

Poate ar trebui să scriu despre pandemie. E 16:09, aproape întuneric, 7 grade în Uppsala. Căutând documentul-ciornă în care îmi scriu newsletter-ele lunare, m-a bătut gândul ăsta: poate ar trebui să scriu despre pandemie. Subiect tabu, 2020. Dau târcoale traumei dar cum simt că mă apropii prea tare, cum dau înapoi. Așa că n-am să vorbesc despre pandemie. Am să scriu despre boala filmelor. M-a prins puțin mai târziu decât boala poeziei, dar m-a prins. Anul era 2007, locul era curtea muzeului de artă din Cluj. Eram pentru prima oară la Tiff. Poezia și filmul erau zgârcite la vorbă. Aveau mai multe layers: forme de artă complemetare. Acum, după 16 ani, cred că un tip de filme se poate chiar confunda cu poezia. Sigur că scriu despre asta, pentru că scriu din săptămâna de voluntariat la festivalul de scurtmetraje de la Uppsala. E sâmbătă, 9:06, 0 grade. Mi-am promis că o să notez undeva filmele care mi-au plăcut cel mai mult. E luni. Ninge. Povestindu-i terapeutei mele experiența la filmul care m-a mișcat cel mai mult, am început să tremur exact cum am tremurat când i-am pus o întrebare regizorului. Necontrolată, aproape de a pune degetul pe ceva, dar nu acolo încă. Iau o pauză.

👽 poeta e o ființă vie

E vreme perfectă de stat în pat și binge-uit seriale. Sau de citit poezie. Sau, de ce nu, dacă se poate, ambele în același timp. Ceea ce am și făcut, de îndată ce Iulia mi-a trimis volumul ei de debut,  BoJack is Payne - OPN (Obiect Poetic Neidentificabil) în format pdf, acum două săptămâni. Nu a fost prima oară când am am avut contact cu ea sau cu poemele din volum. Prima dată când am auzit-o a fost acum un an, când am mers la Brașov să citesc și eu din camera albastră. A durat puțin până am comandat volumul, dar am știut imediat după ce l-am citit că vreau să-i iau un interviu. Enjoy!

Ingmar Bergman spune într-un interviu că Faulkner once said that the stories you tell, you never write. Și îmi vine să încep interviul aici: povestești despre poemele tale? 

Iulia Stoichiț: Dacă e să scotocesc prin capul meu, statistic vorbind, nu cred că de-a lungul timpului am povestit prea mult despre poemele mele. Foarte rar. Dacă am povestit despre idei, nu au mai ajuns poeme la finalul zilei. Dacă am povestit despre poeme deja scrise, erau în volumul publicat și dădeam detalii din spatele scrierii lor. Acum, dacă deschid discuția, dacă povestesc despre poemele mele, mai degrabă povestesc despre conținutul pe care ajung să-l folosesc. Da, sunt atât de narcisistă (ca orice artist) încât să scriu despre mine și ce mi se întâmplă și cum mă raportez la ce mi s-a întâmplat. Dar e și un proces de lămurire cu mine și de a-mi spune povestea cum vreau. Dacă mai povestesc, cred că o fac și despre tehnici la care m-am gândit sau ce-mi propulsează scrisul. Mai făceam asta cu Răzvan Țupa la un moment dat. Bine, îi mai și trimiteam poeme când nu eram sigură de cum au ieșit. Între timp, ori nu am mai scris atât de mult post-debut, ori am devenit eu mai sigură pe ce fac, și nu prea i-am mai trimis. 

În volumul tău de debut, BoJack is Payne, îți imaginezi un sitcom în care personajele principale sunt BoJack Horseman și Alana Payne. De ce personajele astea?

I.S.: De ce nu? :)) 

Dincolo de glumă, faza e cam așa: scriam deja de mai bine de un an și citisem de cel puțin 2 ori la cenaclul „Corpul T” (cenaclul de la Litere Brașov) și am ajuns în aceeași perioadă să am o discuție cu Dan Țăranu, unul dintre profii care se ocupă de cenaclu, despre cum poezie confesivă s-a tot scris de la optzeciști încoace și că poate găsesc să-i dau un alt twist, care să fie al meu, să mă individualizeze, chiar dacă e poezie confesivă la final. Pe de altă parte, atunci încă eram preponderent în era în care scrisul era terapeutic și mai mult doar „vomitam” chestii pe care le discutam la terapie și nu le vindecasem cât de cât. Dupa-aia a venit pandemia, în tot acest timp am participat la atelierele mutate online de la Mornin’ Poets, gândite de Andrei Zbîrnea, și am primit o temă de la Andrei Mocuța: să scriem niște poeme cu personajele noastre preferate. Eu am ales automat BoJack Horseman, mai ales că tocmai ce se terminase serialul și eram încă foarte înăuntrul lumii respective (nu pot spune că am părăsit-o în totalitate de atunci, la nivel afectiv) și așa a ajuns BoJack în poemele mele. Pe de altă parte, a fost o alegere naturală și pentru că bărbatul din viața reală care se află în spatele lui BoJack îi seamănă personajului destul de mult în comportament. Alana Payne nu e parte din acel univers gândit de Raphael Bob-Waksberg și toți oamenii care au lucrat la serial, e alter-ego-ul meu. Dupa-aia, restul volumului l-am scris (sau rescris) ca o provocare pe care mi-am dat-o eu (după ce Răzvan Țupa era consternat că nu m-am gândit încă să debutez în volum - vorbim de primăvara lui 2020, când l-am și cunoscut prin intermediul atelierelor de la MP). And it was fun, dar deja nu mai simțeam că-mi aparține subiectul în timp ce-l scriam pentru că a trebuit să prelungesc perioada în care am locuit în acel spațiu mental oferit de povestea cu my personal BoJack. A fost o ciorbă reîncălzită constant și așa am ales eu să fac procesul mai interesant pentru mine.  

Altfel, na, evident că e o discuție întreagă despre cum arta cu care intrăm în contact ne influențează la un nivel mai superficial sau profund. Eu mi-am găsit alinare în desenele animate de pe Cartoon Network în timp ce eram copil. Sau în filme în adolescență. Cât despre BoJack Horseman, am înțeles niște chestii despre mine și oameni, pe care poate nu le-aș fi înțeles decât mult mai târziu în terapie.

moartea nu avea ochii tăi

avea o piele foarte întinsă

și ceroasă care amenința

să se extindă pe pereți

pe mine 

igrasie în colțul sufrageriei

picură apa de sus 

o perdea de apă înconjoară

toți pereții sufrageriei

Versurile astea, printre multe, multe altele, mi se par extrem de cinematice. În ce măsură filmul ți-a extins perspectiva ca poet? A influențat tipul de imagini sau detalii senzoriale pe care le folosești? Care e, pentru tine, relația dintre imaginea în mișcare și poezie?

I.S.: Am zis mai sus, dar am avut o perioadă în liceu în care m-am uitat la filme foarte mult (în contextul în care acum aproape că nu mă mai uit, că am ajuns să consum youtuberi, eseuri video despre filme sau concepte filosofice, stuff like that). Ce-i drept, ca să revin la prima ta întrebare, nu m-am uitat la niciun film de-al lui Ingmar Bergman. Știu că mi-au plăcut Luis Buñuel și Lars von Trier în liceu, deși nu știu dacă am „furat” imagini de la ei. Cred că mi-au influențat ochiul înspre a căuta imagini șocante. Uneori, pur și simplu mă uit fascinată la tot ce poate fi mai șocant, dar într-un mod artistic. Știu că în facultate, când discutam avangarda literară, o profă ne-a pus și Un Chien Andalou, iar majoritatea just recoiled at the sight of the sliced eye, eu mă uitam fascinată (nu-l văzusem, trebuie să recunosc). Am momente în care doar aglutinez imagini în capul meu sau asocieri, iar de multe ori nici nu ajung să le folosesc pe majoritatea în poeme. Unele le mai și uit, că mă bazez prea mult pe memoria mea (pe unele le mai recuperez, că refac traseul în minte de cum am ajuns la ele, doar să-mi aduc aminte de la ce a pornit). 

De exemplu, prima secvență citată de tine a pornit de la faptul că prietenul acesta al tatălui meu a murit, despre care oricum scriu, cum am avut la 18 ani momentul meu de Ghilgameș care vede viermele ieșind din nara lui Enkidu și îl lovește în moalele capului că aia e moartea. Faza e că acest prieten, în ultima parte a vieții, a suferit de o boală autoimună, sclerodermie, iar asta i-a afectat și pielea, în sensul în care i se întinsese foarte mult și avea acest aspect ceros care îl făcea să pară ca fiind din altă lume. La înmormântare, asta m-a lovit cel mai mult, cum arăta acest bărbat în sicriu, pielea sa, în contextul în care era și încojurat de lumânări. A doua secvență are legătură cu o instalație pe care am văzut-o când am fost în Florența, în 2017. Tipul se cheamă Bill Viola, care e un artist video, și în această instalație, revizita și regândea arta italiana renascentistă. Și avea o instalație în care, dintr-o casă, ieșea apa afară puhoi. Am regândit puțin acea instalație pentru scopurile mele.

Uite, mai pot să dau din casă faptul că în poemul în care BoJack și Mr. Peanutbutter se sărută, imaginea cu schimbul gălbenușului de ou e dintr-un film, care se numește Tampopo. Eu am văzut un video pe insta, dar dintr-un alt film, care, la fel, „furase” imaginea din Tampopo, dar nu a fost doar un singur film care a făcut asta. Și am fost îndeajuns de obsedată de imagine și de erotismul ei fluid încât să ajung s-o și folosesc într-un poem.

Cred că dintotdeauna am fost vizuală pentru că văzul e foarte important pentru mine. De-asta mă și duc spre film, eseuri video, pictură, fotografie, reels cu un puternic impact etc. Mereu am consumat artă din zona asta, pe lângă literatură. Și-mi plac imaginile șocante, fluiditatea lor, disconfortul pe care îl stârnesc (my Jupiter, Pluto and North Node in Scorpio are speaking right now).  

Te-ai gândit vreodată să faci ceva multidisciplinar, să blenduiești poezia și filmul? Ce crezi că ar aduce în plus sau ce ar fi mai greu de realizat?

I.S.: M-am tot gândit în ultima vreme la asta, să știi. Nu știu neapărat dacă ceva video (oricum, m-aș duce spre instalație video), dar știu că, dacă m-aș rezuma strict la print, la scris, aș vrea să pară un scrapbook book of poetry, mai ales că în ultima vreme tot urmăresc people bullet journaling. Dar aș face cartea aia un obiect de artă și nu știu dacă aș digitaliza tot demersul sau aș face un produs ediție limitată și fiecare obiect să fie un obiect de artă unicat. Până atunci, vreau să organizez o instalație despre oameni din comunitatea queer din România, dar să readuc în discuție subiectul la HBrașov mai întâi. Chiar am un pitic pe creier acum despre asta. Și nici ideea asta nu mi-a venit strict mie, we were bouncing off ideas mai mulți oameni queer la un loc. Dar cred că e frica mea de a mă extinde, de a încerca lucruri sau medii noi sau că nu știu de unde să încep (my Moon, Mars and South Node in Taurus are speaking right now).

Citesc într-un interviu pe Liternautica despre feedback-ul pe care l-ai primit înainte să publici volumul. Cum e să treci prin foarte mulți ochi? Ce rămâne și ce dispare?

I.S.: Nu știu cum sunt alții la debut, dar la mine cred că a venit și din faptul că nu aveam neapărat o încredere de nestrămutat în ceea ce făceam. Cred că îmi doream supra-validare, mai ales la capitolul tehnică, dar și la capitolul coerență tematică, viziune. Cred că voiam să văd și cine îmi va citi volumul, cam cum arată potențialul meu public, cine rezonează cu ce scriu eu. Între timp, m-am mai schimbat și nu-mi mai pasă atât de mult ce cred oamenii din câmpul literaturii despre scrisul meu (cum mă percepeau oricum nu-mi prea păsa, iar acum și mai puțin decât înainte de volum. Doar când îmi pasă, am grijă de reputația mea; altfel, I don’t give a flying fuck). Îmi pasă mai mult ce crede un cititor onest, cinstit, care citește din curiozitate, care nu are nu știu câtă experiență de lectură. 

Am primit și feedback tehnic pe manuscris de la acei ochi, dar nu am înglobat tot. Și oricum, am tot primit pe parcurs feedback pe calupuri de poeme la cenaclu, deci era destul de țeapăn pe picioare volumul. 

Cred că a fost destul de mult și despre orgoliul meu că nu am scris un volum superfluu, un debut fără consistență, cum am tot citit la alții, care au debutat mai repede ca mine. Eu am vrut să arăt de la primul volum că sunt scriitoare, nu de la al 3-lea sau al 4-lea volum de poezie, cum se întâmplă în general.

Cum a fost experiența ta de autorecenzare?

I.S.: Știu clar că cineva mi-a dat unfriend pe fb din cauza autorecenzării :)). A fost prea mult pentru acea persoană, aparent. A crezut că eu și sănătatea mintală suntem divorțate definitiv. Mi-au mai zis și alții că nu sunt normală. Și Andrei Zbîrnea a regretat puțin că m-a lăsat să fac asta, dar cred că i-a trecut între timp. La finalul zilei, e unul din cele mai accesate texte de pe citestema.ro și e scris de mine (ca să mă dau în stambă în continuare). Aparent, oamenii au vorbit despre mine și această autorecenzare, ceea ce nu poate decât să mă bucure, pentru că ăsta era și scopul. 

O prietenă din comunitate, Roxa David, a făcut mișto de mine că de-abia așteptam să-mi fac coming out-ul, deși pentru mine coming out-ul a fost să le spun alor mei, iar textul a apărut înainte să le spun lor. 

Altfel, nu mi se pare că dau nu știu câte chei de lectură pentru volum prin autorecenzare. Aia tot trebuie să faci tu ca cititor, la finalul zilei.

Cum se împacă predatul de limba și literatura română cu scrisul - mai ales după greva de anul acesta?

I.S.: Mă faci să transform personalul în politic și cine știe cu ce repercursiuni m-oi trezi… 

Pe scurt, de când eram elevă am o părere proastă despre școala în România, mai ales învățământul preuniversitar. Ca profă, doar s-a adâncit ceea ce credeam eu despre învățământ. Iar greva a scos o grămadă de umori la suprafață în cancelarii, între profi. A fost o perioadă tensionată, iar în cazul meu, a însemnat și direcționarea furiei mele, rezultate în urma unei relații non-relații care m-a stors ca pe o lămâie, spre învățământ. Cât timp nu fac demență, n-o să uit vreodată amenințarea lui Iohannis la adresa profesorilor, că punem în primejdie examenele naționale ale copiilor și cum îndrăznim să facem asta. La finalul zilei, dacă mă întrebi pe mine, nu s-au câștigat prea mult. A mai arătat și că nu știm să negociem și că liderii de sindicat mai mult trag bani pe dreapta degeaba. De-asta nici nu intenționez să fac prea mulți purici în învățământ, că e mult prea stresant, ai de făcut prea multe hârțoage inutile (și în alte țări probabil, nu doar la noi, că s-a birocratizat foarte mult sistemul educațional), te plafonezi repede, majoritatea elevilor au probleme de atenție, tot aceiași elevi nu înțeleg mai tare ca mine de ce studiază anumite lucruri sau de ce, dacă profii văd că nu le place la școală, nu fac ceva să schimbe asta, profii în continuare se consideră niște sfinți pentru faptul că îi învață pe copii obediența tot cu frică și autoritarism. De-asta fac a doua facultate, psihologia, ca să-mi iau tălpășița și să devin psihoterapeut.

Așa că scrisul meu nu se împacă nicicum cu predatul literaturii în preuniversitar. Poate după ce ies din sistem, o să scriu un roman în care să fac de tot căcatul învățământul. Până atunci, mai adun povești. Și încerc să mă distrez atât cât pot cu elevii mei.

În același interviu spui că ai început să scrii încurajată de profa ta de română, pe când aveai 12-13 ani (this hits home, pt că exact așa am început și eu). Cum ar fi lumea fără profe de română care să ne încurajeze?

I.S.: Da, profa de română de la meditații (pe atunci aveam nevoie de așa ceva). Nu știu cum ar fi lumea fără profe de română sau profe care să predea literatură de orice fel. Probabil un loc mult mai trist. Știu că circulă pe net mema asta în care profele de engleză are so gay, dar cred că pur și simplu are legătură cu predatul literaturii. Dar poate spațiul anglo-saxon și american nu au profe de engleză religioase sau căsătorite cu preoți, ca prin România, că na, Dumnezeu la ei e mort demult, numai la noi, tot reînvie în fiecare an cu sfințenie.

Last but not least, crezi că poezia bate filmul (sau viața, for that matter)?

I.S.: Nu, pentru că nu am agățat nicio tipă în mod real cu ceea ce scriu. Unde e prestigiul pe care bărbații îl au când scriu poezie (iar uneori o scriu mai prost ca mine, trust me)? Îl vreau și eu, ca să pot să am relații cu dinamici de putere dezechilibrate. E o glumă constantă între mine și prietenele mele bisexuale/pansexuale/queer că bărbații ăștia de ajung scriitori, în condiții normale, nu ar pune veci pururi mâna pe minore sau tipe mult mai tinere ca ei pentru că sunt urâți cu spume și așa ajung să compenseze fragilitatea identitară, prin prestigiul pe care încă îl are ideea de a fi scriitor. Iar eu, mă scuzi, nu sunt urâtă, chiar dacă mai am probleme de self-esteem și self-confidence, ca să am nevoie de un prestigiu care oricum ar trebui validat de bărbați, ca să avem de ce purta această discuție despre prestigiu. O fi inventat Sappho poezia așa cum o știm (sau o altă femeie înaintea ei, după alte surse neconfirmate de mine), dar prestigiul e tot al bărbaților, așa că nici măcar nu mai bat monedă pe faptul că scriu când mai intru în discuții cu potențial amoros cu tipe care n-au nicio treabă cu mediul literar/artistic. Mi se pare deja cringe să perpetuez un model patriarhal, oricât de prost sau bine scriu. Deci nu, scrisul nu bate nici filmul, nici viața.

🍯 vezi

23 de scurtmetraje care m-au atins destul de tare (din cele 110 văzute, aproape jumătate din tot festivalul):

Hilum (Philippines 2021, Don Josephus Raphael Eblahan)

Les Chenilles (Lebanon, France 2023, Noel Keserwany, Michelle Keserwany) 

Madeleine (Canada 2023, Raquel Sancinetti)

Inherent (Iran, Belgium 2023, Kimia Hendi)

As it was (Ukraine, Poland 2023, Damian Kocur, Anastasia Solonevych)

Hardly working (Austria 2022, Susanna Flock, Robin Klengel)

The Miracle (Belgium, Netherlands 2023, Nienke Deutz)

Stockholm 1982 (Sweden 2023, Palmer Lydebrant)

Todas mis cicatrices se desavencen en el viento (Colombia 2022, Angelica Restrepo)

Burkina babes (Nigeria 2022, Kagho Crowther Idhebor)

Hitting my head on the world (Austria 2019, Anna Vasof)

La herida luminosa (Spain 2022, Christian Aviles)

Babicino seksualno zivljene ( Granny’s sexual life) (France, Slovenia 2021, Urska Djukic, Emilie Pigeard)

Will my parents come to see me (Somalia, Austria, Germany 2022, Mo Harawe)

Zip (Canada 2023, Ava Maria Safai)

Dildotectonica (Portugal 2023, Tomas Paula Marques)

Passaro Memoria (A bird called Memory) (Brazil 2023, Leonardo Martinelli)

One aloe, one ficus, one avocado and six dracaenas (France, Ukraine 2023, Marta Smerechynska)

Entre a luz e o nada (Between light and nowhere) (Portugal 2023, Joana de Sousa)

Doris & Bettan (Sweden 2023, Ellen Ekman)

Eeva (Estonia, Croatia 2022, Lucija Mrzljak)

The Lovers (Sweden 2023, Carolina Sandvik)

Matta und Matto, (Switzerland, 2023, Bianca Caderas, Kerstin Zemp)

👾 citește

Luna asta am început Free de Lea Ypi și m-am delectat cu poeme din alte newslettere de poezie, cum ar fi Poetry Foundation, de unde las asta:

Mukoma Wa Ngugi, "I Swear I See Skulls Coming" from Logotherapy

It’s strange artwork, perhaps voodoo,

a human skull strung in perfect symmetry

to a tree in Mount Kenya forest,

it’s grinning away a sole bullet hole

now jagged. It certainly adds a twist

to the aeolian harp, doesn’t it? Art

is inspired in many ways,

here it’s death whistling in the wind.

Probe. Measurements not racist but

racialist. Could have been a white

tourist or a black native. It must

have held a sizable brain. Not mind—

philosophy is not in bone or DNA. Let’s

call it a colonial relic. Facts, known

to unknown. Rwanda manufactures 400,000

skulls a year. See the movement

here? Death-art-Science-social history-

a perfect dialectic. Nairobi National

Archives, a modern building with feet

sinking in slum, “Skull of a colonial relic

on display.” It’s clean. “I swear that thing

whistles at night, winds in a middle passage,”

the curator says. Here I must come clean.

The poet cannot speak of the unknown,

but I walk outside to see a whole country

walking with guns held to their heads.

📰 știri din poezie

București

31.10 - Seara de poezie, Bărăției 33

4.11 - Atelier de scriere creativă, Cărturești Verona

9.11 - Laboratoarele Visceral #2, Poezie în performance, Răzvan Țupa + open mic, Londonhome

15-19.11 - Zilele literaturii feministe IV (online)

Chișinău

4.11 - Dialog poetic cu Lena Chilari și open mic, Cartego bookstore

Cluj

16.11 - Dialog poetic cu Nicoleta Giurgi, Insomnia Cafe

🔮 scrie

Alege o frică (întunericul, păianjenii, spațiile înguste) și scrie un poem despre ea.