12. poate aduce scrisul vindecare?

+ un interviu cu Andrei Dósa

Magnum Chaos (c. 1524, Lorenzo Lotto)

Hibernare, dulce hibernare. Învăluită într-o stare de suspensie temporară a unor funcții vitale, ca în hipnoză sau poate în moarte, dacă moartea nu e ireversibilă și definitivă. Și cred că nu e, demult cred asta. Economisesc energie, mă pregătesc de cea mai scurtă zi din an în emisfera nordică. În Uppsala, asta înseamnă că azi (22), soarele răsare la 8:50 și apune la 14:45. Lumina e la minim, funcțiile corpului sunt reduse. Tranziția spre vindecare poate începe acum, universul poate renaște din noaptea primordială cu ochi, mâini și picioare căzând în haos din toate direcțiile. Când scriu, nu e încă solstițiul, e 15 decembrie. În ziua asta (1980), unchiul pe care nu l-am cunoscut niciodată și de care am fost dintotdeauna fascinată, a murit la 18 ani. Încerc să-l inventez pe măsură ce scriu.

👽 poetul e o ființă vie

Pe Andrei Dósa l-am visat azinoapte. Dar înainte de asta, l-am cunoscut la Brașov (deși l-am întâlnit și la Timișoara, cred, pe când lucram la Două Bufnițe). L-am auzit citind de câteva ori înainte să pun mâna pe vreun volum de poeme sau vreo proză de-a lui. Luna trecută am citit Ceaikovski la walkman iar luna asta, Expectativa luminoasă și volumul de debut Când va veni ceea ce e desăvârșit. Ce spectru larg de emoții! Nu pot decât să mă bucur că scrisul lui e caleidoscopic și nu m-a plictisit. Citesc și recitesc interviuri (preferatul meu, cel din Dor) și mă apucă o mică anxietate a alegerii cuvintelor. Ce-aș putea să-l întreb, ce nu l-a mai întrebat nimeni?

Andrei Dósa: Poți să mă întrebi de exemplu: Andrei, tu crezi într-un destin apăsător sau unul eliberator? Privind din perspectiva celui aflat în suferință sau în derivă, aș zice că destinul nu poate fi decât apăsător, pentru ca astfel să te ajute să treci pragul. Și să trăiești dincolo, pe tărâmul făgăduinței (scuze, mă aflu sub puternica influență a cărții lui Nicole Krauss, Pădurea întunecată). Privit din perspectiva norocosului care huzurește, nepăsător la suferința lumii, asemenea soților Sullivan din serialul White Lotus, destinul este promisiunea eliberării. Te naști alb, privilegiat, maghiar, e adevărat, dar nu un maghiar rom, așadar care ar putea fi destinul tău? Unul călduț, în cel mai rău caz. Asta dacă nu cumva o să mori într-un mod absolut aiurea, încercând să-ți scapi viețișoara de rahat într-unul din războaiele climatice ale viitorului. 

Încep cu debutul tău în poezie, Când va veni ceea ce e desăvârșit, la Tracus Arte în 2011. Cum arăta scena poeziei la începutul anilor 2010? 

A.D: Coagulată în jurul unor site-uri literare și bloguri. În anul de grație 2007, nu exista decât Poezie.ro (pișupunctro, cum îi spuneam noi). Acolo ne produceam, comentând furibund în subsolul poeziilor cu steluță, în timp ce textele noastre ajungeau adesea la secțiunea „Atelier”. Jalnic site, de unde visam să ajungem pe clubliterar, cel mai tare site ever, pentru noi, începătorii. Au existat însă și trepte intermediare: Roliteratura, FDL (Fabrica de Literatură), unde unii dintre noi ne-am făcut și câte o clonă literară. În afara spațiului virtual, lucrurile erau destul de cumințele la sfârșitul primului deceniu al noului mileniu. Tinerii se coagulau în jurul universităților și al unor cenacluri, ca și astăzi, de altfel. Critica însă părea mai vie, se scria mai multă critică de întâmpinare decât astăzi. Nu era ceva constant, letargia era spartă de câte un val de cronici compulsive. Apărea câte o carte considerată mai importantă și se crea un trend. Dacă a scris X, sigur o să se scrie și Y, cam așa funcționa.

La celălalt capăt al debutului (impropriu spus capăt, adică sper că nu te-ai oprit din publicat poezie) e Expectativa Luminoasă apărută la OMG în 2020. Cum vezi acum scena asta?

A.D: Receptarea s-a democratizat total. Oricine poate să-și dea cu părerea despre o carte (adesea o face fără cuvinte, cu o foto transformată în poveste pe insta, sau cu ceva scurt, exclamativ, o frază, două pe Fb). Și în acest climat informațional, dictat de recunoaștere, de consum și stardom, de bifare a lecturilor cool, de ce s-ar mai obosi un biet fraierică cu gulerul scrobit să scrie la ziar? Pentru o sută de leuți? Poate că lectura aprofundată, argumentarea și concluziile lui valorează cât zece povești pe Insta, și ce dacă? În scrollul infinit, totul se nivelează. Lăsând negativismul deoparte, mi se pare că scena poeziei e mult mai vie decât acum zece ani. Există public interesat de open mic, de spoken word și există oameni care organizează astfel de cluburi. Sunt un pic paralele lumile astea cu așa-zisa lume academică a poeziei înalte, dar e normal să fie așa, e inerție de ambele părți. Diversitatea e în continuă proliferare. Există bule literare și falange literare, există cenacluri LGBTQ, există tineri poeți neurodivergenți și poete neurodivergente. And that is great! 

Am observat că sunt tot mai multe evenimente de spoken word, open mic, etc dar simt că ceva tot lipsește. Ce lipsește?

A.D: Lipsește o mai mare coerență a direcției pe care o urmează aceste demersuri. N-ar strica o anumită conceptualizare autohtonă.

Pe lângă poezie, ai publicat trei romane. Într-un interviu, spui câte ceva despre autobiografie în Ceaikovski la walkman și despre cum ți s-a părut proiectul - dar cum a decurs procesul scrierii? Ai avut pagini albe când te-ai întors cu gândul în adolescență?

A.D: A fost foarte crazy, pentru că am lucrat contra cronometru, având un deadline imposibil. Dar până la urmă am răzbit. Și sunt mulțumit de ce a ieșit. Se pare că pot să scriu și sub presiune.

Pagini albe nu. Mai degrabă dificultăți. Dificultatea de a te pune cu totul în pielea unui personaj feminin. Dificultatea de a nu spune ca mine, ci ca ea/ ele. Dificultatea de a vorbi despre fragilitatea și căderea nervoasă a unui personaj care a jucat cartea durității și a blazării, pentru că nu avea încotro, pentru că provenea dintr-un astfel de mediu. 

Expectativa Luminoasă e un volum scurt, îmi vine să-l compar cu solstițiul, ziua cea mai scurtă din an. A fost o alegere conștientă - sau mai degrabă o întâmplare?

A.D: La început era și mai scurt, conținea doar 14 sau 15 poezii. Îl postasem pe issu, la liber. Dar la scurt timp după aceea am fost contactat de cei de la OMG, care m-au întrebat dacă n-aș vrea să public cărticica la ei. Oricând, le-am răspuns, doar că asta cu greu poate fi numită o carte. În fine, până să apară am mai scris câteva poezii și am rugat-o pe Alina Andrei să se gândească la câteva ilustrații. A ieșit ce a ieșit, nu a fost ceva premeditat.

Andrei Dósa, poem în antologia Z9Poets

Visul e destul de prezent în Expectativă (și noaptea, iubirea încăpătoare, durerea în piept, responsabilitatea pentru hazard). Îți amintești ce carte te-a făcut să visezi prima oară? Dar ultima?

A.D: Cred că prima a fost Seymour: o prezentare, cartea lui J.D. Salinger. Am visat că sunt la Salinger acasă. Era foarte bătrân, avea părul alb ca al unui înțelept. Mi-a arătat literatura lui păstrată la sertar. Printre scrieri erau și multe haikuuri. Am încercat să memorez măcar una, ca să mi-o notez la trezire. Dar evident că nu am reușit. Visul ăsta apare și în Multă forță, atribuit unui personaj îndrăgostit de haiku. Ultima nu mai știu care a fost, adevărul e că mi se întâmplă rar ca ceea ce citesc să îmi inducă somnul R.E.M. Poate Aruncătorul de flăcări, romanul superb al lui Rachel Kushner. Nu-mi mai aduc aminte ce am visat în perioada aia, dar sigur ceva fain. 

De la „nu mă mai pot sincroniza cu mine însumi” până la „tot ce vreau e să-mi construiesc o bază cât mai solidă de vise”, cât de sincronizat cu tine și grounded ești acum?

A.D: Vai, în momentul ăsta sunt foarte desincronizat și în aer. Am o inflamație nasoală a tendoanelor care mă împiedică să mă deplasez ca înainte. Eu, care eram o capră neagră, săltând pe crestele munților… Dar sper să treacă. Suferința destabilizează, dar te și ajută să deschizi mai bine ochii. Asta dacă nu durează prea mult…

Când scrii, ai tendința de a te concentra pe o singură formă sau treci cu ușurință de la proză la poezie?

A.D: Mi-e destul de ușor să trec de la proză la poezie. Singurul inconvenient e că proza necesită o mai mare acumulare de energie și de date înainte să te apuci de ea. De fapt nu e singurul, mai sunt câteva, ai nevoie de o cantitate impresionantă de timp ca să scrii proză, pentru că trebuie să stai cu personajele, să le auzi vocea. E greu să le auzi vocea când ești nevoit să interacționezi cu alți oameni sau când ai o viață haotică și multe chestii de rezolvat.

Ce funcționează cel mai bine pentru fluxul tău creativ?

A.D: Muzica, idk. Dar nu întotdeauna. Flanarea este foarte importantă. Dar în locurile neumblate, la periferii, în pădure. 

Cum te pregătești pentru sezonul de hibernare? Ce tips & tricks funcționează, ce nu prea merge în scris?

A.D: Iarna mă deprimă un pic, mai ales când nu e zăpadă, dar altfel îmi place. Nu-mi vine să hibernez, ci mai degrabă încerc să o folosesc pentru o mai eficientă și mai meaningful întoarcere către sine. Corpul da, tânjește după hibernare, încerc să-l las în voia lui, să nu-l bruschez. Să doarmă, dacă vrea să doarmă, să-și dubleze aportul de grăsimi, dacă asta își dorește, să consume mai multă cafea. 

Poate aduce scrisul vindecare?

A.D: Da. Pentru o jumătate de oră, vreme de o seară, atunci când cunosc oameni noi și uit că și ei sunt doar oameni. Când uit că și eu sunt doar un om. Atunci când pot să-l mângâi pe acel mini-me pe care l-au părăsit și înșelat. Capul lui pătrat se înmoaie uneori și apare o adâncitură. Consider asta un semn bun.

👾 citește

Pe la începutul lui decembrie mi-am făcut un calcul de pagini/zi astfel încât să termin de citit câteva cărți. Până acum, 2 sunt gata, 2 aproape gata, iar ultima încă neatinsă (dar e 18 decembrie și mai am fix două săptămâni la dispoziție). În ordinea lor, sună așa: Nora Iuga - Hipodrom, roman apărut în 2020 pe care l-am citit în mare parte pe durata celor două zboruri între Cluj - Stockholm (cu escală la Londra). Nu cred că exagerez când spun că e o hipnoză plăcută, ca o meditație ghidată prin diferite vârste, fiecare cu preocupările sale. O lectură în care mi-a sunat în urechi exact vocea din De ce mă cheamă Nora și alte documentare și filmulețe cu și despre autoare.

Apoi am trecut rapid la Sayaka Murata - Femeia minimarket. Pe mine m-a dus în Waterstones, branch-ul lanțului de librării în Hampstead, Londra, unde am lucrat în 2017 ca barista (și librăreasă, când era nevoie de o mână de ajutor). De la cârduri de elevi comandând ciocolată caldă până la doamne organizând cluburi de lectură, am dat de tot felul de clienți, odată chiar la închiderea cafenelei de la etaj când o femeie mi-a povestit toată despărțirea și relația prin care tocmai trecuse, plângându-ne amândouă de milă (tocmai trecusem prin aceeași experiență) eu măturând și dând cu mopul pe sub scaunele ridicate pe mese, ea sorbind dintr-un flat white rece. Nu știu de ce-am scris toate astea în loc să povestesc despre romanul citit în fix două seri, pe nerăsuflate, copleșitor. M-am cam pierdut într-un minimarket care transcede lumea reală, într-o dimensiune alternativă despre vindecare, într-o lume ce respinge orice e nonconforming.

Am răsfoit puțin și-am citit pe sărite din Z9 Poets, Vol. 1. Începe cu Anna Axfors, poetă suedeză pe care nu am auzit-o citind, dar tocmai am fost aseară la un Slam Poetry în care s-au duelat 6 poete și un poet și, cu toate că speram să zică cineva ceva în engleză, mare mi-a fost mirarea când totul a fost în suedeză. O limbă dulce, încep să prind vocabular. Las câteva rânduri la întâmplare din volum, din ce mi-a plăcut (că altfel se lungește prea mult scrisoarea mea și dacă ai ajuns până aici cu cititul - wow! felicitări!)

---

lumină arctică peste munții de pe
cealaltă parte
balans rațional serenitate delicată
respirație
lumină arctică peste ambii plămâni

(Anna Axfors, Urăsc natura)

***

salvarea vine iar întâmplător
se face lumină afară fără să-mi dau seama
mă uit, e noapte, mă uit din nou, e zi

(Teona Galgoțiu, Dawnting)

***

pescărușule
tu ești cel mai mult
cum aș vrea eu să fiu
și zbori
și te bagi în apă
eu pot numa să mă bag în apă

(Vlad Drăgoi)

***

vorbești despre apropiere
ca despre un animal necunoscut
fugit pe după mobile

(Ana Donțu, nici tu, nici eu și nici măcar Ghandy)

***

se rupe stratul de ozon din uterul bunicii,
scurgându-se, calea lactee acoperă pământul.
Bunica mea visează pe o tarabă din piață.

(Ágnes Kali, BABEL)

***

Te-am salvat cu numele Andreea în telefon,
ca să nu apară probleme.
Pe bunica au îngropat-o într-un mormânt folosit,
pe el scria: Editke, a trăit un an.
Astea, desigur, sunt două lucruri diferite.
Atât de multe lucruri vrem să negăm.

(Petra Szőcs, O frumoasă poezie scurtă)

---

Ce rămâne de citit e Out, de Natsuo Kirino fix ediția asta frumoasă de la vintage classics pe care abia aștept să o devorez. Probabil ar trebui să mă temperez, că n-au intrat zilele-n sac, dar ce să fac? Nu stau bine cu răbdarea. O las, totuși, pe ianuarie.

📰 știri din poezie

Recunosc, luna asta n-am prea ținut pasul cu ce se mai întâmplă în poezie, dar o știre foarte drăguță, pentru poetele/poeții nedebutate/nedebutați: Trimite manuscrisul tău la editura Cartex, între 15.12.2023-15.01.2024 la adresa comunicare@eduturacartex.ro, iar Ramona Boldizsar (avem și-un interviu cu ea aici) le citește pentru publicare!

Apoi, sezonul 18 - Mornin’ Poets, sezon hibrid (fizic și online) are deadline de înscriere pe 10.02.2024. Vor fi 5 întâlniri cu poeții Alex Văsieș, Bogdan Petcu, Deniz Otay, Radu Vancu și Mihók Tamás în cadrul unor ateliere de scris, citit și dezbătut poeme (pentru 30 de participanți).

Șiiii încă ceva, la Oradea, pe 5.01.2024 - Pragul Vaida #8 - Cătălina Stanislav și Ruxandra Gîdei (4fără15 pe youtube, dacă n-o urmăriți e urgent musai acum!) - o dezbatere pe tema heartbroken: trucuri și clișee la la 𝐌𝐨𝐬𝐳𝐤𝐯𝐚 𝐂𝐚𝐟𝐞́ (subsol), de la ora 19:00, event organizat de Revista de cultură „Familia” și Revista „Golan”.

🔮 scrie

un poem despre o amintire pe care nu ești sigură/sigur că ai trăit-o sau ai visat-o. las și eu câteva rânduri că m-a lovit inspirația scriind newsletterul ăsta și să ne auzim cu bine în 2024!

XOXO

---

Nyx

zeița nopții fiica lui Chaos
mama lui Hypnos și a lui Thanatos
crinii albi imperiali ai auzit odată de la mătuși
ar fi pentru morți
ți se face pielea de găină și 
îți simți fața din ce în ce mai rece
vântul izbește mai tare frunzele
se aude o ambulanță în depărtare te ridici pe vârfuri 
ca și când ai vrea să apuci un obiect 
cu mâinile de deasupra unui raft înalt
imaginea scării podului vechi 
se conturează în mintea ta destul de vag la început
pulsând din ce în ce mai tare
nu ești sigură că a existat vreodată
102 bătăi pe minut și
pui piciorul drept pe prima treaptă  
mâna stângă apucă balustrada unsuroasă
tavanul e plin de întuneric și primul instinct 
e să apuci telefonul 
(ai luat ibuprofen și nu ești sigură că poți
lua și propanolol)
începi să urci
când ajungi la gura podului
împingi ușa de lemn se izbește de podea 
face praf și tușești
ești femeia din camera obscură 
privești peste drum 
casa prietenei tale în capăt
lipsește o șindrilă începe o panglică de lumină diafană și ajunge 
peste ani lumină la tine citind
povestea fără sfârșit
atrasă de forțe invizibile calci în direcția acoperișului 
și a fantei de lumină
ești imaginea inversată a ceea ce se vede afară
prietenii tăi de aceeași vârstă se joacă 
în curțile vecine pe aceeași stradă
pe care trei tați s-au sinucis mai mulți sunt
alcoolici
în direcția stadionlui
un mini-podeț trece peste pârâul 
din apropierea căii ferate
cobori de pe bicicletă de fiecare dată 
când treci peste el

odată ai mers în satul vecin
la străbunica susana și n-ai spus
nimănui