🍃🌪️ dar e epava unei șalupe
în fluviul înghețat prin care traversează Mercur retrograd
Éva Mag, On all fours, 2018, Uppsala Konstmuseum
Să revizitezi răni mai vechi; să-ți trasezi pașii înapoi în timp ce Mercur, de trei-patru ori pe an, pare să se deplaseze încet în sens invers pe cer. Mișcare aparent retrogradă, asociată în mod tradițional cu întârzieri, frustrări și confuzie. Nu sunt o adeptă a tradițiilor (deși simt uneori presiunea socială, că n-ai cum) dar nici nu am prea multe cunoștințe de astrologie. Mi-am pus o aplicație pe telefon care-mi zice în fiecare zi faza lunii, în fiecare săptămână cum se mișcă planetele, ce meditații pot să fac sau ce sugestii de altar sau ritualuri s-ar potrivi. În forecast-ul săptămânii, azi e „🌪️ messy mayhem”. Am o migrenă și ninge de-aseară. Aprilie se simte ca un decembrie cald și parcă vine crăciunul. Cât e Mercur retrograd, e o perioadă prielnică să-ți asculți intuiția și să te uiți puțin în spate la firimiturile pe care le lași în urma ta prin pădurile pe care le traversezi. Sau să ridici pansamentul și să observi stadiul rănii, să vezi de ce are nevoie: ce fel de unguent, medicament sau îngrijire? De ce ai tu nevoie acum? Eu am să fac un colaj aici din ce am citit, văzut și auzit în ultima lună, eclectic și maximalist ca mine. Mi se pare că a trecut foarte mult timp fără să scriu poezie, în schimb, continui ședințele de terapie și încerc să stau mai mult cu propria suferință, să privesc prin gheața groasă în jos la „epava unei șalupe culcate în albia fluviului, în locul unde se scufundase toamna trecută cu încărcătura ei de mere. ⬇️
Bătrâna precupeață, care-și ducea fructele la târg spre Surrey, ședea pe șalupă înfofolită în pături și cu fustele învoalte, având poala plină de mere și oricine ar fi jurat că tocmai servea un mușteriu, dacă o anumită vinețeală a buzelor n-ar fi trădat adevărul.” Orlando, p.23
Atât cât se poate, că încep să nu mă mai simt safe și poate că încep să mă vindec, iar schimbarea parametrilor în care funcționez și îmi procesez emoțiile aduce cu sine limite noi. Concept pe care îl învăț târziu în viață, știu. Anul viitor împlinesc patruzeci de ani și mă șochează informația asta, vine ca o surpriză pentru că nu-i așa, trăim într-o societate care glorifică tinerețea și de la un moment dat începi să nu te mai încadrezi în limita de 25. Trec 5, 10 și iată 15 ani de-atunci—și îți dai seama că ai căutat răspunsuri exclusiv în scris (evident, nu le-ai găsit). Mă întrebam acum câteva luni dacă poate aduce scrisul vindecare, fără să-mi dau seama că în subconștient s-au reactivat niște antene. Numai bine, dacă tot e timpul să regândesc structura acestei scrisori lunare despre poezie. Încep colajul cu cea mai recentă carte citită (deocamdată pe jumătate) Orlando, Virginia Wolf. Poate o să revin să scriu despre volum la final, după ce mă plimbă Virginia de la narațiune la stream of consciousness prin 400 de ani de literatură și cum poți/nu poți să publici, ca poet(ă). Deocamdată îmi place mult și aș putea să las aici o mulțime de citate subliniate despre cum „poetul îi expuse pe îndelete lui Orlando starea sănătății sale în ultimii zece ani. Îi mersese atât de prost încât era de mirare că încă se afla în viață. Suferise de paralizie, de gută, de malarie, de dropică și avusese pe rând trei feluri de friguri; la asta se mai adăugau o inimă mărită, o splină umflată și un ficat bolnav.” (p.63) și despre cum „literatura era o farsă” (p.70) dar aș da prea multe spoilere.
„Și astfel, într-o situație cum nu se poate mai îndoielnică, neștiind dacă este vie sau moartă, bărbat sau femeie, duce sau nimic, Orlando plecă spre castelul de la țară, unde, în timpul cât dura judecata, avea învoire prin lege să locuiască, în stare de incognito sau incognita, după cum va fi cazul.” p.125
Pentru mine, și probabil pentru multă lume, arta, ca poezia, poate fi complementară în practica terapiei, cum e hipnoza. Cum e și scrisul de morning pages, că tot am zis de conscious stream. Până în prezent, am scris zilnic din 24 martie încoace câte trei pagini/ dimineață. Aproape nimic din ce-i acolo nu poate fi reciclat în scopuri artistice dar mă mulțumesc să știu că am o rutină care mă ține și sper să mă țină atât cât trebuie. Am ajuns în punctul zero cu poezia, oricât de optimistă eram acum un an-doi. Așa că îmi pun speranța în paginile astea și în newsletter ca în „sacoșa de rafie cu dungi roșii, albe și albastre” a Dumbravkăi Ugrešić. Poate va fi prea mult de digerat, poate n-o să mă descurc, poate totul va rămâne la stadiul de experiment—nu știu până nu-mi dau voie să încerc. Oricum, îmi zic, ce mai am de pierdut? Nu-mi fac griji pentru poezie, sincer, senzația de absență aproape fizică nu mă însoțește la fiecare pas 🤡. Să rămâi (în altă țară) înseamnă eșec, să te întorci (în țara-mamă) înseamnă moarte, e ideea obsedantă care-mi trăiește rent free în cap de când am terminat de citit a doua carte din ultima lună, Ministerul durerii. Rescriu fraza tot la trei, patru dimineți în caiet și în mintea mea se amestecă țara cu mama cu limba, toate în sacoșa cu dungi. Am ajuns în punctul zero al poeziei, am golit sacoșa, acum vreau s-o reumplu.
„Din unele case se ițeau oglinjoare cu mânere metalice ieșite în afară. Acele oglinjoare le serveau locatarilor ca să vadă, neobservați, fără să se uite pe fereastră, cine suna la ușa de la intrare. Mi se părea că prin aceste oglinjoare numeroase pot aluneca oricând într-o lume paralelă. Mă speria gândul că, aflându-mă de cealaltă parte înăuntru, ascunsă pe după perdele, aș putea să mă văd cum apăs butonul soneriei de la intrare.” (p.100)
În mai puțin de două săptămâni va trebui să-mi potrivesc pulsul cu cel al țării-mamă, „să-mi reprim sentimentele de emigrant” (p.117). Dar pentru că am privilegiul să mă plimb ocazional prin muzee și să descopăr artiști emigranți ca mine, mă simt mai pregătită emoțional să trec dintr-o lume paralelă în alta și știu că „e greu să intri într-un sistem, să-l înțelegi; atunci când te muți aici din altă țară, energia îți este absorbită. Pentru unii, poate, nu mai rămâne nimic.” (Éva Mag) Pentru mine, poezia a ajuns în punctul zero.
“A recurring theme throughout Éva Mag’s work is the question of standing. Quite obviously this is the topic of the performance turned video Stand up, I said stand up! (2014). In it, the artist attempts to get a life-size clay body to stand, which is of course impossible. Its clay legs buckle and fold at each attempt as Mag continues to struggle with the lifeless body-shaped lump. After a while it becomes ludicrous, almost funny, yet also exceedingly painful.”
Am mers la muzeul de artă din Uppsala cu gândul să ascult o prezentare despre hainele reginei Kristina (din care, până la urmă, nici n-am înțeles nimic și nici n-am văzut vreun material, ceva) dar am dat peste două artiste care m-au învățat multe într-o oră, două. Éva Mag care s-a născut în România (Miercurea Ciuc), a studiat și a rămas în Suedia și Zhanna Kadyrova, artistă din Ucraina cu o expoziție solo de instalații despre realitatea ucrainienilor de la invazia Rusiei încoace. Am văzut o singură sculptură de Éva Mag, în schimb, am citit că îmbină în performance dans, sculptură, muzică și că are o echipă cu care face toate astea. Mă duce cu gândul la policulă, cum îmi place mie să traduc polycule. La deconstrucția monogamiei prin artă, poezie, activism. Dar să ne descrețim un pic frunțile, să-mi aduc aminte să nu mă iau prea în serios.
„Orlando nici nu îndrăzni să sufle o vorbă despre subiectul, pe care nu se putea împiedica să nu-l socotească mult mai important decât familia Greene sau vacile: anume despre sfânta poezie.” (p.62)
Chiar dacă n-am mai scris poezie demult, am încercat să (re)citesc ce mai am prin mini-biblioteca de voyage pe care o port cu mine dintr-un oraș în altul și dintr-o țară în alta cum face Szilárd Borbély în Berlin Hamlet (tradus de Andrei Dósa în română) cu blendul de experiențe personale, scrisori de-ale lui Kafka și istoria complicată a Berlinului. Cu ocazia asta, nu doar că mi-am reîmprospătat memoria, ci am și retrăit a deep sense of hesitation și de singurătate.
„Eu nu am o casă a mea / și de asta locurile mele de pribegie le preschimb în cuvinte.” (p.109)
„Nu cred în poezie.” (p.113) Berlin Hamlet
După o scurtă pauză de ascultat și dansat pe Bills bills bills Destiny’s Child, mă întorc la newsletter și-mi amintesc ca prin vis că trebuie, totuși, să închei scrisoarea asta. Să îmblânzesc cuvintele cum îmblânzește Ionelia Cristea boala, moartea și nopțile de gardă în poeme fără titlu, impecabile, care-ți intră sub piele cu precizia unei seringi (recomand mai ales dacă nu ți-e frică de spitale). Poeme ca niște peepholes in time ca în expoziția Zhannei unde, pe lângă instalații de mărimi substanțiale (bucăți de asfalt lovite de bombardamente lângă Kiev) poți interacționa cu niște suveniruri din plastic sub formă de scoici micuțe în care dacă te apropii să vezi printr-o gaură, se conturează imagini cu plajele părăsite de pe coasta de est. Poate poezia mă duce cu gândul la instalația asta în care arta are în miezul ei schimbarea, distrugerea și vulnerabilitatea ca în volumul Ioneliei pe care îl recitesc cu aceeași dificultate cu care l-am citit prima oară (mie una mi-e frică de spitale).
„Câteodată în camera de gardă întinsă pe patul de spital / închideam ochii pentru câteva secunde și / când îi deschideam nu știam ce caut acolo; dacă eram / medic sau pacient, dacă nu compensam (fără să știu) / la nivel energetic ceva mai profund” (Ionelia Cristea, Noaptea de gardă, p.14)
Concluzia îmi scapă, concentrată pe ecranul laptopului, așezată pe două perne în fața măsuței de cafea din apartamentul ăsta departe de casă, departe pe glob și departe emoțional—sau poate mai aproape decât înainte. Dacă ai ajuns la final, te îmbrățișez consensual și până data viitoare, scrie.
XoXo
diana
