6. Ut pictura poesis

+ un interviu cu Olga Ștefan

tata, Berlin 1982

E ceva liniștitor în gălăgia extremă din Urania. În timpul facultății nu era cafeneaua asta, dar atmosfera de-acum e aceeași ca în Lia de lângă Litere unde chiuleam de la japoneză sau în cafeneaua artiștilor de lângă teatru. Niciuna din ele nu mai există acum în Cluj. Am găsit Urania acum un an jumate, când am început să merg la ședințele de psihoterapie ale Oanei. Într-o oră merg la ea, așa că m-am așezat la cafeluță să termin și eu scrisoarea noastră. Da, am început-o demult, m-am și gândit să abordez corpul dar apoi mi-am adus aminte de artă. Tatăl meu, care scria poezie și picta în tinerețe îmi povestea uneori cum, în copilărie, era certat de părinți pentru că murdărea cu vopsea în ulei obiectele din jurul lui, în casă ori afară. Îmi imaginez culorile, multe culori amestecate, curgând pe pământ, pe parchet, pe piciorul unui scaun. Acum îmi vine în minte Sylvia Plath care a desenat, pictat și schițat în mod constant în copilărie.

Îmi place să cred că așa mi-am găsit și eu libertatea în litere și culori, de mică—și am rămas cu ea, deși n-am acceptat-o ca plăcere (la mine primează încă instictele de bază, cum ar fi siguranța, am discutat despre asta cu Oana în ultima ședință). În fine, pe măsură ce citesc mai multă poezie, constat cât de mulți poeți sunt artiști multidisciplinari. Scrisul e doar una dintre multiplele practici creative (confirmând celebul vers al lui Horațiu). Și nu mă surprinde. Până la urmă, poemul e multidimensional. Senzțiile fizice, atunci când citesc sau privesc, sunt claxoane puternice care apar și se conturează în direct, conectează elemente, imagini, dialoguri—într-un singur spațiu. Peste două zile, spațiul meu va fi Berlin (pentru prima oară, după ce taică-meu a fost în 82).

👽 poeta e o ființă vie

Pe Olga Ștefan o citesc și urmăresc demult, de când avea un blog pe care abia așteptam să descopăr cu lăcoime tot ce scrie. Am citit cele mai recente volume— Civilizații și Resursa—acum câteva luni, și-am descoperit acolo poeme care își făuresc singure planete și ascendenți și sunt în mai multe mișcări concomitent (ca un corp ceresc). Am început să las pete imaginare de culoare pe volum cum lasă ea în versurile astea care-mi plac mult, printre altele:

nostalgia nu admite să-ți ștergi

de pragul ei alb

cizmele murdare, toată adolescența a fost

un trotuar noroios pe care

m-am descurcat.

În interviul pe care-l are cu Gelu, Olga spune că pictează doar când are timp. Eu cred că nu e o îndeletnicire întâmplătoare ci complementară scrisului ei atât de cinematic și al poemelor care își conturează un univers propriu, à la carte. Așa că m-am încumetat s-o întreb niște chestii legate de subiect. Enjoy!

Cine a fost primul: desenul sau poemul?

Olga: Desenul, bineînțeles. Dar era un fel de fundal color pentru poveștile pe care le inventam. Desenele mele din copilărie redau un soi de benzi desenate emoționale. Era o pasiune practicată extrem de sârguincios, dar cu acest scop, i-aș zice, eliberator. Inima „lui” erau poveștile, poemele, situațiile pe care le înscenam. Când am început să scriu, a rămas același apanaj al surplusului de imaginație și a devenit chiar un gând de carieră. A rămas pentru totdeauna un hobby. Ca orice hobby, mă bucură și mă salvează din tot ce poate deborda în/ din mine și acum.

Care au fost primele semne de interes în estetică?  

Olga: Cred că m-au fascinat albumele de artă pe care le aveam în casă și cărțile din colecția Meridiane, dar, până să învăț să citesc, m-au fascinat pentru paginile lucioase care reproduceau tablouri și sculpturi și catedrale. Existau, sigur, cărțile magistral ilustrate de Livia Rusz, care cred că ne-au fascinat pe toți cei născuți în anii 1980. Doar că manifestam și o formă de superbie: desenam, pe marginile albe ale cărților, propriile mele variante, adesea polemice. Faptul că nu mă puteam opri din desenat părea să fie, așa cum am zis, un semn de precocitate în direcția aceasta. Era însă singurul lucru apropiat de „scufundarea” în scris care îmi era cunoscut și la îndemână atunci. A fost o perioadă pe care mi-o amintesc luminoasă, dar și chinuită. Voiam foarte mult să depășesc ceea ce nu-mi ieșea și mă frustra, o imagine credibilă.

Cum vezi relația dintre poezie și desen? Sunt similarități sau diferențe pe care le-ai descoperit practicându-le pe amândouă?

Olga: Poezia este expresia mea, este locul în care voiam să ajung și pe care l-am accesat destul de repede, cu un entuziasm despre care nu pot să nu vorbesc cu o oarecare, retrospectivă, strângere de inimă. 

Cred că principala similitudine constă în dubla imposibilitate de a păcăli: chiar și un neinițiat percepe diferența dintre emoția autentică și cea mimată, pe de o parte, dar și măsura în care mimezi sau chiar îți stăpânești mijloacele din punct de vedere tehnic. Este motivul pentru care insist că desenul e un mijloc auxiliar de expresie. Similar este și efortul ciornelor succesive, frustrarea trecerii dintr-o epocă într-alta. Vedeam asta la Apolonia Sokol, în minunatul documentar realizat de Lea Glob și văzut anul acesta la Tiff. Păstrând proporțiile, nu m-am putut abține să nu compar gestațiile chinuitoare ale unei expresii personale în ciuda îndelungatei lipse a confirmărilor cu propriile „trials& tribulations”. Principala diferență ține, oricât de pragmatic ar suna, de resurse. Poezia se hrănește, bineînțeles, din lectură, dar aceasta este gratuită în biblioteci. Iubesc bibliotecile pentru că m-au format și m-au salvat de nenumărate complexe. Pictura e, în schimb, o artă costisitoare.

sursa: Olga Ștefan (Facebook)

Există stări sau emoții pe care le poți exprima doar prin scris sau doar prin desen?

Olga: Stările sunt aceleași, puțin nuanțate. Cred însă că desenul mă dezvăluie diferit celor care vor să aprofundeze ceea ce fac eu în poezie. Este versiunea mai puțin cenzurată a unor calități care pot fi interpretate și ca vicii: minuțiozitatea monomaniacală, haosul, descentrarea, răbdarea suspectă...

Există artiști plastici care te-au inspirat să scrii, care îți plac? Dar poeți care te-au inspirat să desenezi?

Olga: Am mai vorbit (izolat, ce-i drept) despre pasiunea mea pentru jocul Geoguessr: ești aruncat pe o stradă aleatorie (dintre cele cartografiate de Google) și trebuie să te orientezi în așa fel încât să poți stabili cât mai precis coordonatele acestui loc străin și, de cele mai multe ori, tocmai grație stranietății lui, fascinant. Îți notezi rapid adresa, de îndată ce găsești răspunsul potrivit: runda se termină, dar vei vrea să continui să rătăcești pe acolo, vei vrea să te întorci. Am exact același sentiment în legătură cu poezia „impactantă” pe care o citesc și cu arta care mi se lipește de retină: le percep ca minunate străzi la continente (sau doar kilometri) distanță pe care vreau foarte mult să mă întorc: nu ca să trăiesc acolo, nu ca să învăț, ci ca să observ și să înțeleg.

Am făcut această introducere, pentru că mesajul artiștilor care m-au inspirat să scriu nu seamănă neapărat cu ceea ce scriu eu, dar aceștia mi-au stârnit apetitul de a vrea să văd ca ei. Nu pot să mă laud cu erudiție în domeniul acesta (sau în oricare altul). O să-ți dau, în ordinea în care mi le amintesc, că o fi având și această dezordine un tâlc, numele celor ale căror imagini au trezit în mine imagini: Frederick Cayley Robinson, deja pomenita, mai nou descoperita Apolonia Sokol, Fuyoku Matsui, Taupe Syuka, Hopper, Delvaux, Leonor Fini, Carel Wilinik...

O să sune extrem de egocentric, însă „the other way around” doar ceea ce scriu eu funcționează ca inspirație. Eu știu imaginile pe care le „gonesc” în poeme și pe care le pot așeza pe hârtie. Multe desene ale mele sunt redări ale unor fragmente spațiale reale mult, mult alterate.

Mi se pare fascinant că ți-ai desenat hainele într-un caiet de poezii <3 Personal, îmi place stilul tău. Cum alegi azi o ținută pentru un eveniment, o lectură?

Olga: Da, ca nu cumva să uit cine sunt, îmi desenam toate ținutele, le inventariam, am avut și eu o epocă de fashion-designer. În realitate sunt puțin timorată în fața propriei imagini, o potențială excentrică destul de conservatoare. Mă chinuie mult faptul că la unele evenimente nu mi-am ales corect ținuta și că din anumite unghiuri am arătat ridicol sau chiar grotesc :). Așa că – de câțiva ani buni deja –  merg fie pe mâna Loredanei Nechitescu (Mofturelle), fie pe mâna magazinului Mathilde, de unde mi-am cumpărat până și rochia în care m-am căsătorit. Cred că așa sunt aproape de spiritul eclectic (la nivel lexical și imaginar) al poemelor mele, chiar dacă, după unele grile, întrupez un mare „așa nu”.

👾 citește

Ce-am citit și mi-a plăcut în ultima lună au fost cărți care s-au potrivit perfect cu mood-ul meu curent. Încep cu Lana Bastašić - Prinde Iepurele. O recomand aici pentru că nu e deloc departe de poezie și mi-am bătut recordul personal: am citit-o într-o săptămână (de obicei nu termin nimic în mai puțin de-o lună, în afară de volume de poezie).

Apoi, Paul Sandu a scos proaspăt din cuptor un volum de poeme din altă galaxie, Tungsten, ca niște țipete de păsări cu penaj multicolor, fosforescent, evanescente. Miruna Vlada o spune mai bine decât mine (deși mă gândesc la același lucru):  Nu am mai citit o poezie dedicată cărnii „proaspăt culeasă din creștet” care să se asemene așa de tare cu tușele sălbatice, tragice și sincopate din pictura expresionismului german, temperate pe alocuri de umor, rimă, ironie și joc fantast. O carte insolită care sper să fie savurată la adevărata ei miză.

De la Casa de Pariuri Literare l-am luat pe Alex Hygied cu nimic personal și sigur că n-am putut s-o las din mână până ce nu mi-au dat lacrimile (spoiler alert, n-are cum să nu fie personal) și am terminat cartea cu sentimentul că aș mai fi citit, că mai era loc și de alte poeme, așa că aștept cu interes următorul volum.

🍯 vezi

N-am sperat că o să ajung la TIFF anul ăsta, dar iată-mă pe străzile orașului-fantomă. Și dacă tot e despre filme, trebuie să vezi Paterson al lui Jim Jarmush (l-am avut pe drive din 2018 dar abia acum două săptămâni l-am văzut). Poezie cât cuprinde filmul, și încă poezie bună. Mi-a plăcut enorm.

La festival am apucat să văd Împăratul Furnicilor - cu poeți, evident și Anhell69, ambele superbe și dureroase, ca un pumn în stomac, defapt ce mai, ca la tiff. Mi-aș fi dorit să mai văd multe (unele mai rulează): Sauna secretelor, De ce mă cheamă Nora, Între revoluții și ar mai fi dar îmi fac sânge rău uitându-mă la program.

📰 știri din poezie

N-am prea urmărit evenimentele de luna asta, dar aș fi vrut să ajung la câteva. Săptămâna asta sunt niște discuții live la Cărturești pe facebook la care voi participa și eu să povestesc un pic despre debutul meu, ce-a fost, ce n-a fost, sâmbătă.

1. Sâmbătă, 17 iunie
   Transmisiune LIVE, ora 19.00
   Seri de lectură și dialog cu autorii de la Raftul de debut.
   Invitați: Adrian Jicu, Gabriel Cărtărescu, Diana Rusu, Vlad Beu, Pavel Nedelcu, Paul Mihalache
   Moderează Adela Greceanu

2. Vineri, 16 iunie 2023, ora 20.00

   Comenduirea Garnizoanei Timișoara (Piața Libertății 5)

   LECTURĂ PERFORMATIVĂ cu DANIEL GHIDEL
   -BLOOMSDAY la ArtEncounters-

3. Sâmbătă 8 iulie, 7PM

   Cluj, Open Mic de Poezie la Insomnia

   moderat de Lena Chilari

🔮 scrie

last but not least, writing prompt-ul pe care vreau să ți-l propun e să desenezi un poem sau să poetizezi o imagine. Take care!