23. ador cuvintele compuse în timp

în aer, în grup, în marș, în poezie

e 9:28 în cafeneaua cu nume de condiment din incinta bibliotecii orășenești. îmi sorb cafeaua într-una dintre camerele cu tavan înalt, probabil fostă sufragerie, după amenajare. un kolonnkakelung (cuvânt din 3 părți: coloană-faianță-șemineu) o sobă înaltă cât casa în formă cilindrică, sistem de încălzire tipic în casele suedeze încă din secolul 16, îmi aduce aminte de cum îmi ascundeam primul jurnal, la 13 ani, în soba din camera mică, nefolosită. caietul cu pătrățele în care făceam terapie cu pixul, gen pa jurnalule, acum mă duc să plâng puțin. scriu (refuz să încep propoziții cu litere mari) în timp ce utilajele de turnat asfalt din fața bibliotecii își fac treaba cum știu ele mai bine și podeaua vibrează sub mine. mai am puțin și mă prezint la prima sesiune de suport în grup pentru căutătorii de joburi. căutătorii de comori în late stage capitalism. când am început draftul aveam altceva în minte dar eu nu funcționez de la a la b. și deja au trecut două zile de-atunci, când scriu subtitlul e cu mult mai târziu.

și deja au trecut două săptămâni de-atunci. bine te-am (re)găsit, cititoareo!

diafilm găsit acum câțiva ani la o piață de vechituri

sunt din nou la kardemmuma kafe, într-o cameră diferită. am ieșit de la întâlnirea de grup de vreo oră jumate și m-am ocupat de alte lucruri înainte să redeschid pagina asta. printre altele, am studiat orarul primei săptămâni de master (a doua, oficial, după o săptămână de citit acasă) la Linköping. îmi dau lacrimile de fericire, cursul e superb—Introduction to Intersectional Gender Studies at an Advanced Level și nu cred că am așteptat ceva mai cu sufletul la gură vreodată. atât de aproape de mă evapora că am acces gratuit la orice universitate din suedia. dar mă înghit conștiincioasă așa cum mă trag de mânecă de fiecare dată când mă văd din afară; ultima dată coboram treptele bibliotecii și îmi spuneam tu pășești, e ok, ești pe pământ, ai corp.

e vineri și recunosc: mi-am spus în fiecare după-amiază gata, mâine dimineață chiar mă apuc de scris serios de parcă numai dimineața aș putea. de parcă „the small boat of the day sails into morning” (Carol Ann Duffy). de parcă „on Fridays, I grow leathery wings,/ & when the devil takes me dancing,/ I pretend he is all the boys I have ever loved” (Logan February). de parcă „aș vedea sfârșitul acestei propoziții/ dacă m-aș uita prin ea„ (Ocean Vuong).

care to elaborate? sigur că da.

mai și iunie au trecut extrem de greu și de rapid. undeva la mijlocul celor două luni, a murit Frunza, cățeaua noastră. pe 1/05 m-am luat și m-am dus la un marș feminist cu un grup anarhist de foarte tineri uppsalezi iar înainte de asta, la un mic dejun pe bază de donație pentru asociația Ingen människa är illegal (nimeni nu e ilegal). grupul în care m-am regăsit a fost unul restrâns, marșul s-a ținut după-amiaza, după ce majoritatea sindicatelor deja manifestaseră prin oraș mai de dimineață iar scandările noastre s-au auzit cu ecou pe strada care coboară de la biblioteca universitară fix din vârful dealului, spre centru, pe lângă cinematograful unde mergea micul Ingmar Bergman cu bunică-sa la filme. mi s-a făcut pielea de găină strigând odată cu ei anticapitalista, antifascista, inga fasciter på våra gator și altele.

imagine din filmul We are inside

💥 news flash*💥

*categorie nouă în acest newsletter ce ține de chestii absolut random din viața mea de zi cu zi, ca să nu mă iau/iei în serios

după a doua miercuri de consiliere în grup, your unemployed friend s-a simțit foarte mândră de sine că înțelege din ce în ce mai bine și vorbește limba. așa că am scris primul meu poem în suedeză; apoi joi am aflat că dacă sunt 50% la școală și 50% în programul de consiliere nu am dreptul decât la jumătate de șomaj pe lună (??? like nu învăț limba ca să mă poată angaja angajatorii???) și m-am supărat foarte tare și am scris un poem de supărare. în română; duminică ni s-a stricat frigiderul și de-atunci mă chinui cu mâncarea, dar mai am două zile și plec la Rita. dar să trecem la subiect: poezia de mai-iunie și ce m-a mai inspirat.

👾 citește

4 volume de poezie (dintre care trei queer) și 3 romane. în afară de poezie, încă citesc din restul cărților deci nu e un proces încheiat, însă aleg să-l documentez acum. scrisul meu e tare neproductiv și necontrolat, oricât de mult aș vrea să storc din mine un text/lună, nu reușesc. dar nu mă miră, nici ciclul nu mi-e regulat.

🍯 Poezie

în ordinea în care le-am împrumutat de la bibliotecă/ le-am citit acolo.

⏰ Mean time, Carol Ann Duffy

nu atât poemul cu același nume a fost cel care m-a impresionat, deși e celebru pentru cât de amară se simte ora de iarnă (și viața după o despărțire) cât mici frânturi colorate pe care ai impresia că Ann nu vrea dar vrea să le vezi. despre ea am aflată că e prima (și singura) femeie/ scoțiană/ lesbiană numită Poet Laureate of the United Kingdom (în 2009). din secolul 17 și până în ziua de azi, n-au fost, în afară de ea, decât bărbați cis albi nominalizați să poarte laurii zeului apollo, tata poeților. revenind la ce mi-a plăcut în volum, da, aceste mici pete de acuarelă, gen:

„I ran (…) over pink pavements that girls chalked on, in a blue evening”

„and time fell from the sky like a red ball.” (7, Stafford Afternoons)

„Years stand outside on the street / looking up to an open window, black as our mouth/ which utters its tuneless song.” (33, Close)

însă pe cât de viu colorate imaginile, pe-atât de întunecate gusturile, normele sociale, toate simțurile. dar ce superb puse în scenă:

(…) An embarrassing word, broken
to bits, which tensed the air like an accident.
This was the code I learnt at my mother's knee, pretending
to read, where no one had cancer, or sex, or debts,
and certainly not leukaemia, which no one could spell.
The year a mass grave of wasps bobbed in a jam-jar;
a butterfly stammered itself in my curious hands.

A boy in the playground, I said, told me
to fuck off; and a thrilled, malicious pause
salted my tongue like an imminent storm. Then
uproar. I'm sorry, Mrs Barr, Mrs Hunt, Mrs Emery,
sorry, Mrs Raine. Yes, I can summon their names.
My mother's mute shame. The taste of soap.

în sfârșit, „we will be dead, as we know,/ beyond all light./ These are the shortened days/ and the endless nights” (47, Mean Time) dacă tot se apropie, în emisfera nordică, ora de iarnă.

🌊 Painted blue with saltwater, Logan February

nu știu dacă eu aleg cărțile sau ele mă aleg pe mine, pentru că nu știam nimic despre February atunci când am ales volumul de pe un raft, dar mă bucur că l-am găsit. aflată la intersecția dintre sexualitate, religie, rasă, cultură, vocea dintre paginile volumului se prezintă vulnerabilă și curioasă în fața lumii ca o cutie de uși: „A house is a box of doors,/ of openings, of wounds” (12, We are your children). și parcă oriunde mă plimbam printre camerele ei, bântuiam și eu castele de nisip cu pereți albaștri, pictați cu apă sărată:

„I’ve left my body/ to go haunting sandcastles./ Tell me, how does it hurt/ to never really reach yourself?” (16, A night of no new things)

"Where I pray/ is the kind of room/ whose walls should be painted blue/ with saltwater." (19, In the light of the Prayer Room)

“[silly boy didn’t your mother tell you/ blue is a color for the dead]” (26, Tea with my Grandmother)

ai făcut o buclă din viața ta; celelalte bucle au fost popasuri (terapie, 12/05)

🌘 Natthimmel med kulhål (Night sky with exit wounds), Ocean Vuong

e primul volum de poezie pe care l-am citit în suedeză (de ce??) și al doilea pe care-l citesc de la Vuong. a fost atât de greu de citit încât mi-am activat butonul masochistic și m-am transpus înapoi în corpul traumatizat din clasa a 8-a care nu știe să răspundă la o întrebare simplă dar se bucură de probleme aproape imposibil de rezolvat. n-a fost chiar imposibil dar a fost triggering (violență domestică, fizică, sexuală) și mi-a luat mult timp, iar la final nu știu dacă m-am bucurat de poezie sau a fost doar o muncă din care-am ieșit complet stoarsă de emoții și de energie. ce știu e ce mi-am notat, cuvinte sau expresii care mi s-au părut, atunci când le-am citit, poezii de sine stătătoare. îmi asum naivitatea asta a descoperirii unui nou limbaj pentru că, pentru mine, e joaca preferată încă de când eram copil, încă de la trei ani când tata îmi făcea cartonașe cu litere de tipar pe care mă învăța să le scriu și să le citesc. ador cuvintele compuse în suedeză.

miniatyrmåne lună în miniatură septemberblå ablastru-septembrie mjölkblå albastru-lăptos syrendoft parfum de liliac den blåaste gryning cea mai albastră zare blåringad himmel cer cu inele albastre hjärtslag bătăi de inimă safirblå luft aer albastru-safir

iau carnetul de notițe în care-am tradus cuvinte și citesc. în primul poem Vuong scrie despre a-ți uita calea de întoarcere și mă regăsesc în pădurea asta med ögonen vidöppna (cu ochii larg deschiși). în jurul meu e havsvatten (apă de mare, diferită de badvatten adică apa de baie din vană) și umbre plutitoare, sentimentul de înec, vertij, lumini refractate în lame ascuțite, poezii fluide-substanțe corporale și păduri adânci.

„vi hade seglat — men inte/ en skymt av världens rand” am navigat dar n-am zărit marginea lumii

sau „de brinnande rummen han förväxlade med barndom” camerele în flăcări pe care le-a confundat cu copilăria

📖 Trado, Svetlana Cârstean și Athena Farrokhzad

că tot am ajuns la suedeză, volumul triptic despre poezie și traducere pe care l-am răsfoit tot la bibliotecă a apărut în urma întâlnirii dintre Svetlana și Athena la un atelier de traduceri în 2012. autoarele și-au interpretat reciproc poeziile iar Trado e continuarea colaborării lor, un fel de dosar polifonic al traducerii (nu doar pe vocile lor ci a multor altor autori citați scriind despre traducere). un pic prea meta pentru mine, dar am rămas cu câteva imagini, mai ales din formatul cărții cu mesaje în dialog între cele două: „Svetlana a spus: Cred că poeziile tale ar fi putut să fie o casă pentru mine”.

pagini din agenda mea

🍉 proză

azi vreau să putrezesc în pat, efectiv. însă pe la jumătatea lunii mai am făcut o mică excursie la copenhaga unde am dus cu mine mult așteptatul roman (pe rafturile mele, primit de la Rita de ziua mea anul trecut):

📟 The left hand of darkness, Ursula K. LeGuin

pe cât de lin a curs prefața semnată de autoare și pe cât de mult m-am regăsit în ea, pe-atât de anevoioasă a fost (și e) călătoria mea pe planeta Iarnă, în paginile căreia mă pierd în fața cuvintelor cam 80% din timp. cartea e formidabilă dar îmi cere să petrec mai mult de o oră la câteva zile/săptămâni în lumea ei, ceea ce momentan nu am posibilitatea să-i ofer. creierul meu cu mâini ocupate într-atât de multe activități nu mă lasă. când voi reuși să o termin de citit, simt că voi fi avansat în parcursul meu terapeutic. terapeuta mea spune „păi da, terapia se face între ședințe, de fapt”. și abia aștept. mă fascinează demult genurile speculative dar n-am prea avut curaj să le explorez.

🕰 Dimineață pierdută, Gabriela Adameșteanu

între timp, în iunie am început atelierul revistei Strâmbe, Către o critică feministă ancorată istoric: explorări în literatura scrisă de femei din România, facilitat de Adela Hîncu. nu mi-a fost ușor să aleg cartea despre care să scriu, însă la sugestia Adelei am ales Dimineață pierdută — și mă bucur tare. nu doar că sunt nerăbdătoare să lucrăm împreună la articolele noastre dar sunt uimită de cât de multe am învățat deja din cele două întâlniri de până acum și cu câtă deschidere una spre cealaltă ne coordonăm spre a recupera scriitoare uitate sau ignorate, desigur, în limitele noastre, din pozițiile noastre. cu anumite restricții poate subconștiente de a alege texte literare deși poveștile cele mai invizibilizate nu au poate privilegiul să ajungă la cititoare sub formă de cărți publicate. poate ăsta va fi un task pentru data viitoare. în schimb, textele și subiectele de critică ale colegelor sunt absolut superbe și mă bucur, sunt recunoscătoare că învăț și descopăr. scriu toată introducerea de mai sus și multitask-ez: un tab pentru raportarea activității la agenția forțelor de muncă; un tab în notion pentru structura articolului de la atelier; un tab cu filmul pe care-l voi nota mai jos la recomandări; un tab de deepL; și whatsappul, dacă-mi scrie Rita. despre roman n-am scris deloc, observ, așa că te las să-l descoperi fără spoilere, spun doar că e povestea a două femei care discută despre trecutul unei familii în perioada primului și celui de-al doilea război. aceleași evenimente se reflectă în perspective diferite, în funcție de personaje și de situarea lor temporalo-social-politică, ceea ce îl face un roman extrem de complex și de addictive, aproape că nu-l poți lăsa din mână așa cum nu poți nici să-ți oprești șirul gândurilor.

⏱ Lăudați și cântați, Dragoș C. Costache

așa cum nici cartea asta n-o poți lăsa din mână odată ce-o deschizi. cel puțin pentru mine, un alt mult așteptat moment a fost ziua în care m-am imersat din nou în universul Popova & Popescu, după ce am terminat În tăcerea nopții anul trecut. iar al doilea volum din serie nu dezamăgește. sub vraja lui de câte ori îi răsfoiesc paginile, nu vreau să mă imersez prea tare încă, pentru că mai am de lucru la articol și prioritizez Dimineața. dar las aici un trailer de pe goodreads, care sper să te facă să vrei să-l citești.

Un București care nu a existat niciodată...
Marele Război s-a terminat în 1921. Pustiită de bătălii și de gripa americană, România sub regele Albert I e într-un echilibru precar. Egalitatea dintre minorități și români, dintre femei și bărbați agită spiritele într-un București plin de sărăcie, romanțe și voie bună. Jazz-ul sau lăutarii răsună din fiecare cârciumă și, atât bogații cât și săracii, se așteaptă ca vremurile bune să dureze la nesfârșit...
O serie de crime care cutremură capitala...

Un polițist asasinat la Gara de Nord, un hangiu eviscerat în Mahalaua Dracului, un grataragiu perpelit pe propriul grătar la Obor. Victime ale unui ucigaș ce merge din birt în birt omorând fără discriminare. Doar subcomisar Milia Popova îi poate da de urmă. Și doar Comisarul Popescu îi poate veni de hac.
Doi sticleți din Strada Sevastopol, în căutarea unui asasin ce nu poate fi oprit... Și totul de Crăciun, în anul 1926.

punerea în absolut—acum ori niciodată. tu ai auzit de vin la ciob? (terapie, 30/06)

🧩 vezi

We are inside (Nahnou Fil Dakhil, Farah Kassem, Lebanon, Qatar, 2024) e un documentar (din păcate nu mi-am notat cu ce ocazie l-am văzut sau dacă mi-a fost recomandat) absolut superb. după 15 ani de absență, Farah se întoarce în Liban pentru a fi alături de tatăl ei și speră să găsească un limbaj comun pentru ultimele lor conversații. deloc surprinzător, fiindcă (și) tatăl e poet, se folosesc de poezie. intimitatea și umorul, sinceritatea, conversațiile despre emigrare, țară în criză, revoluție—totul e despre cum poezia construiește punți de comunicare între fiică și tată, între cei doi și comunitate, între film și audiență. am făcut capturi de ecran după capturi de ecran și nu regret nimic. o să-l revăd cu mare drag și-o să-l recomand iubitorxlor de poezie.

imagine din filmul We are inside

deja am lungit-o prea mult, recunosc. așa că te las cu bine, ai grijă de tine și până data viitoare,

🔮 scrie

timp de un ceas, tot ce-ți vine în minte. e 19:16, începe acum.

xoxo

diana