18. Orbis sensualum pictus
dark tourism, abuzatorii din viața noastră, audio-poeme și rezistența prin scris
*tw: abuz psihologic, hărțuire sexuală
prima carte de tarot pe care am realizat-o, colaj& pictură, The Fool (nenumerotată în Major Arcana, reprezintă protagonista poveștii& începutul călătoriei)
Multitasking is my middle name. Înainte să prind puful de păpădie „norocos” pe care mi l-a suflat vântul în față, la masa la care stau aproape de râu, pe terasa cafenelei Linne, termin de citit un volum de poezie la câteva ore după ce citesc reportajul despre yet another prof abuzator și mărturiile unor femei care îmi dau speranță că vor începe să se schimbe lucrurile în țară—deși s-a mai scris în ultimele luni despre diverși bărbați profesori hărțuitori, mizerii umane—și mă gândesc că anul trecut pe vremea asta am avut o experiență turistică neplăcută.
Asta fost luni. Acum scriu vineri, după multe discuții pe aceeași temă cu prietenele, iubita și mama și după ce aflu abia acum, după mulți ani, despre abuzuri în școala și liceul pe care le-am frecventat, violuri și hărțuiri în familia mea ascunse sub preșuri. O să mai treacă câteva zile în care o să stau înmărmurită în fața paginii albe, a tab-urilor deschise cu articole și pagini de wiki, a volumelor citite/ ascultate în iulie, a notițelor din carnetul negru, din telefon și din agendă.
Marți, întinsă pe-o bancă în parcul central cu fața spre cer, am avut vertij de înălțime (?). Ca în exercițiile alea de iluzie optică—unul clasic pe vremea mea era cel cu femeia cu pălărie/„vrăjitoarea”—gravitația nu mai are sens. Mă țin cu mâinile strâns de bancă și încerc să schimb perspectiva căci logic știu că eu sunt pe pământ, nu invers. Dar nu reușesc, mă ridic brusc, panicată. Era să cad de la mii de metri înălțime.
Până acum o săptămână, „orizontul încă nu tremura în unde fierbinți” (Mădălina Căuneac) era o nebuloasă în mintea mea dar vorbind atât de mult despre abuzuri, s-au aprins o grămadă de beculețe, atât de multe că am reușit să prind un fir roșu, o sfoară roșie pe care cobor într-o fântână. Sigur, știam că mi-a fost greu în toate relațiile pe care le-am avut cu bărbați (I ve been in the trenches, ca în mema cu golden star lesbians și bisexual women) însă nu-mi dădeam voie să recunosc ceva. Azi îmi dau voie să numesc și să recunosc ce s-a întâmplat în prima mea relație: m-a abuzat psihologic, manipulat și agresat sexual când eu spuneam nu, situații pe care nu le-am recunoscut ca fiind periculoase atunci pentru că niciunde în jurul meu nu se vorbea despre consimțământ. Din păcate nu am învățat din relație și n-a fost singurul care m-a abuzat emoțional sau manipulat și nici eu nu sunt singura care a trecut prin asta, multe din prietenele mele au trecut și încă trec.
Dar mă întorc deocamdată la experiența turistică despre care voiam să scriu inițial, pentru că pe cele romantice mai trebuie să le procesez. Mă întorc la turism, pentru că de cinci zile, de când am aflat că un grup de bărbați au violat-o pe una dintre mătușile mele la brașov în anii 70 și unul dintre profesorii pe care i-am avut la liceu a abuzat o fată de 13 ani (fata a făcut avort, el a plecat din școală dar a revenit în anii 90 (??? cum a fost posibil??) Aflu că tot pe-atunci și maică-mea a fost hărțuită de un bărbat la primul ei job. 50 de ani mai târziu se întâmplă aceleași lucruri în mediul academic, profesional, etc. Închid ochii și o văd pe bunica, ochii ei îmi alină durerea din tot corpul. De ce nu mi-a spus nimeni nimic?
În Sexual Revolution: Modern Fascism and the Feminist Fightback, carte găsită de Ana pe rafturile dedicate feminismului în the English Bookshop la Uppsala în iunie, Laurie Penny scrie:
imagine share-uită de sora mea în grupul nostru
(…) that the reason she believes this is because it gives her comfort and a sense of control to think that there is choice involved. Because the alternative is worse. The alternative is that there's nothing she can do to stop it, and by extension, nothing she can do to protect her daughters, her granddaughters, her friends, herself. Feeling complicit in our own harassment allows us to survive trauma, but it also prevents us from confronting it. (Laurie Penny, Sexual Revolution)
Mă miră și nu mă miră că dna Miroiu răspunde în modul în care răspunde acuzațiilor de complicitate. Pentru că alternativa e horror. Alternativa e că nu poate face nimic, defapt, să (se) protejeze în patriarhat. Însă e doar o iluzie, pentru că face ceva, face rău victimelor.
Înapoi în Germania, la un moment dat Andra era în vizită și să nu stăm doar în cel mai random oraș posibil am mers să vedem ceva istoric. Așa am ajuns la Idstein—un loc despre care nu aveam informații în afară de câte ceva despre arhitectura centrului vechi. Am zis da, însă pe măsură ce mă apropiam de destinația finală, corpul meu spunea un mare nu, așa că am fost morocănoasă și am comentat toată ziua (so unlike me!) În centrul vechi, atracția turistică cea mai importantă era turnul „vrăjitoarelor” și de cum am citit plăcuța, mi s-a întors stomacul pe dos. E adevărat, poate nu știu eu să apreciez dark tourism (am fost la Auschwitz o dată și încă nu pot procesa excursia deși au trecut 10 ani). Inițial n-am vrut să urc în turn din protest, apoi am mers încet după fete, cu pumnul invizibil în stomac la fiecare treaptă urcată, la fiecare încăpere. N-am vrut să fac poze și nici n-am zâmbit. Nu înțeleg nici acum conceptul ăsta. Conceptul de a-ți face poze și a te simți bine acolo unde înaintea ta, sute de femei au fost închise și executate. Atunci nu știam multe pe tema asta dar m-a inspirat Rita să ne uităm la un documentar de Suranne Jones: Investigating Witch Trials.
Am aflat că între 1400 și 1800, zeci de mii de femei au fost persecutate pentru witchcraft în Europa și America. Evident că totul a început în secolul al 15-lea odată cu invenția tiparului: a fost din ce în ce mai ușor să răspândești fake news. Fast forward to iunie 2022 când Curtea Supremă a anulat hotărârea din 1973 în cazul Roe vs Wade iar acum avortul e restricționat sau interzis în multe state americane. Ce nu știam și am aflat în documentarul de mai sus e că în sprijinul deciziei au fost citate precedente istorice care-l menționează pe matthew hale, misoginul care a făcut posibil ca „probele spectrale” (gen dacă cineva spunea în fața tribunalului, „femeia asta mi-a apărut azinoapte în vis și acum mă simt rău de dimineață) să fie admise în instanță în procesele femeilor din Salem. Adică un bărbat din anii 1600 are un cuvânt de spus în autonomia femeilor asupra propriilor corpuri astăzi. 400 de ani mai târziu, bărbați responsabili de moartea atâtor femei, participă azi la privarea atâtor alte milioane de persoane de drepturile lor.
Când îmi luam notițe pentru scrisoarea de iulie, mi-am salvat câteva linkuri despre istoria Idstein-ului, pentru că voiam să mă conving că a fost ceva acolo de m-am simțit eu așa ciudat. Pe măsură ce citeam mă îngrozeam (din tată în fiu, cei care au condus orașul au fost prădători și au persecutat mii de femei în secolul 18, apoi în al doilea război mondial, fiind un centru proeminent al industriei de piele, alte mii de femei au fost forțate să fie Zwangsarbeiter (forced workers). În aceeași perioadă, tot la Idstein, o clinică privată a fost implicată în programul nazist de eutanasiere.
E 9:29, ar fi trebuit să fiu la cursul de suedeză dar am chiulit azi, să pot să-mi adun gândurile în bucătăria de la etajul 1 a blocului roz din parcul Granby. Mi-am găsit o poziție confortabilă după foarte multe încercări de a schimba puținele scaune pe care le avem în casă, unul cu altul. E timpul să mă întorc la poezie, de data asta ca la terapie, să caut „leacuri pentru plânsul dinăuntru” (Mădălina Căuneac).
👾 citește
E marți miercuri și am terminat de ascultat a doua oară volumul Mădălinei Căuneac, Crisalidă, în varianta audio, cap-coadă. Am plâns din nou, la poeme diferite și la aceleași poeme ca prima oară. „un țipăt ca o ciupercă nucleară din ce în ce mai ascuțit” s-a activat în burta mea la poemele despre bunica. Nu știu unde încep și se termină versurile (mai e puțin până ajung la cartea fizică, e mai greu când nu sunt în țară) dar vreau să las mai jos un screenshot cu notițele de pe telefon în timpul ascultării. Ascultarea în sine a fost o meditație ghidată „în mișcarea largă a universului” în care „ființa ta se reformează în miliarde de particule care vor construi alte vieți și scheme”, un ochi printr-un caleidoscop atât de clar, atât de colorat. Dacă ar fi să aleg un vers preferat, deși am foarte multe, ar fi “femeie cu minte de cristal multifațetat în coroană de aur”.
Volum în două părți, prima dedicată bunicii, a doua, vindecării, Crisalida își întinde versurile pe un pământ muncit, pe dealuri sub peri și nuci, pe terase la mare, la cafele sau în întunericul amintirilor traumatice și subscriu 100% la ce spune Nóra Ugron pe goodreads despre volum, Nu știu dacă am mai citit alt volum de poezie care tematizează așa complex și cu tandrețe atmosfera ceea ce pentru mine este asociat cu anii 90, început de 2000, la sat - mi se pare că are o importanță politică că s-a scris așa ceva!
Mai departe, cobor ca un soare de răsărit „over thatched roofs and cobbled lanes” direct în volumul de debut al activistx și poetx Cicely Belle Blain, Burning Sugar. Într-o intimitate de spații geografice, artistice și personale care expun impactul colonizării asupra corpurilor de culoare. Un tablou din care „catfishing myself into straightness” răsună în cutia mea de rezonanță. Însă nu cunosc singurătatea de a fi „the only black gay kid for a milion miles”.
I felt what I have always desired and, I think, despite the ridiculous rainbowy spectacle, what so many queers want to feel—invisible. (Toronto)
Am luat volumul de la bibliotecă și îl recitesc a doua oară scriind aici, descopăr din nou atât de multe ritmuri de rezistență politică și știu că nu am încă competențele să vorbesc despre asta. Luckily, din toamnă încep trei cursuri independente la trei facultăți diferite, Ecofeminist Philosophy, Intersectionality & Intercultural Feminism și Feminist Enviromental Humanities. Din cele două asemănăntoare va trebui să aleg unul pentru că bibliografia e imensă și poate cu Venus în Fecioară în perioada asta îmi pun standarde imposibil de înalte, imposibil de atins în tot ce-nseamnă parcursul meu educațional. Mă simt trezită dintr-un vis lung în care mi-am căutat firul acela roșu iar acum că l-am găsit, mă uit la el cum separă imaginile în fața mea, cum încadrează povești, cum regrupează în ghemuri amintiri, cum recreează Orbis Sensualum Pictus, lumea povestită în imagini pentru copii, cum în mine se deschid valve mici prin care sângele circulă invers și cum istoria se întoarce în prezent.
Pe biroul meu, luna asta au mai stat Barem identitar: Prejudecăți colective, realități personale, Theresa Hak Kyung Cha - Dictee, Kerstin Lücker și Ute Daenschel - O istorie a lumii cu femeile în prim plan, Angela Steidele - Gentelman Jack, Mian Lodalen - Lesbiska Ligan, bell hooks - the will to change (din care mai am de luat notițe înainte să o trimit înapoi Anei) și alte câteva. Dintre toate, doar Dictee nu mi-a plăcut - sau n-am avut răbdare s-o citesc. Multe sunt începute și încă neterminate, dar terminatul nu e un criteriu după care mă ghidez, la fel cum nu e nici numărul paginilor/cărților citite, targetul de vreun fel sau altul, să rămân la o formă sau alta de exprimare, să nu omit nimic din ce-am învățat/citit/văzut în 30 de zile, să dau un raport, să-mi epilez picioarele, șamd.
Ca să rămân în temele ultimelor săptămâni, mi-am notat recomandările Iuliei și ale Anei pentru lecturile viitoare: Appetites: Why women want, Caroline Knapp și Caliban and the Witch de Silvia Federici. Mai am câteva în listă printre care și The word of the speechless. Selected stories, Julio Ramón Ribeyro (recomandată de Nawar când îi spuneam cât de mult mi-a plăcut romanul-nuvelă al lui Alejandro Zambra citit acum un an la Berlin, împrumutat de la Cassie), Quiet Fires de andriniki mattis - colecție de poezii despre care nu-mi mai amintesc din păcate unde am citit. De la Andrada am primit recomandarea filmului Green Border. Iar astea nu sunt toate.
Până la urmă, mai mult decât poezia și terapia, îmi lipsește comunitatea. Îmi lipsesc prietenii. Nu știu dacă eforturile mele susținute (pe lângă freelancing și căutatul joburilor fulltime, integratul într-o cultură străină și traiul de pe-o lună pe alta) de a învăța suedeza în mod intensiv în ultimele luni vor da roade vreodată. Cumva, încă mă simt desprinsă. Încă mă țin cu mâinile de băncuța din parc să nu cad spre cer, dar măcar știu că nici n-ai cum să te simți altcumva când pământul se învârte cu 1600 de km/oră în jurul propriei axe și cu 30 km/oră în jurul soarelui. Închei scrisoarea cu un poem scris la sfârșitul lunii iulie:
mi-am spălat visele de pe ochi cu
ecranul telefonului
perdeaua roz filtrează aerul și sunetul filtrului
de cafea
baby blue pink water watersky
câteva raze de soare pătează rama tabloului
cusut manual de străbunica Susana
- Bucătăria curată, gospodina lăudată -
era
era pământ pe jos în casa ei cu o singură cameră
nivelat după forma tălpilor
a călcâiului pe prispa foarte îngustă
și joasă
căsuță din povești
am măturat odată pământul
cu mulți ani în urmă înainte să cadă
acoperișul pe el, să iasă lilieci din dulap
să pun mâna pe ceasul din tablă de masă oprit
la zece fără un sfert kvart i tio
de la bunicul am învățat să spun ora cu jumătate la 10
în loc de 9 jumate și aflu că și în suedeză se spune așa
halv tio (adică jumate zece) e nouă jumate
închid paranteza și mă întorc la rescris poemul
perdeaua roz mă filtrează în dimensiunea
războiului de țesut mic din fața
tabloului
sunt eu învăț să țes
& să trăiesc
🔮 scrie
