16. vox clamantis in deserto

vocea în patriarhat & ce-am citit/văzut în mai

Firelei Báez, How to slip out of your body quietly, 2018, James Cohan Gallery, NY

(nu mă pot aduna să scriu.)

Deschid laptopul și dau drumul la mail ca la robinet; de obicei nu mă opresc la newsletterele the new york times dar citesc pe diagonală câteva titluri. Nu știu ce m-a făcut să zăbovesc în dimineața asta pe mail într-un scroll cu titlu după titlu anunțând moarte, război, nenorocire; moarte, război, nenorocire. Înainte să încep și eu să scriu, pentru că am lungit-o destul cu numărul de mai, m-am tot gândit la titlul de luna asta pentru scrisoarea noastră. Observ că nu-i spun a mea. Unele lucruri se repetă pentru că nu le-am scos la suprafață originea - dar nu-i chiar atât de simplu. Oricum, m-am gândit pe rând la paternitate, maternitate, vocea pe care nu îmi dau dreptul să o folosesc, să o fac auzită pentru că am învățat de mică să tac (cum suntem învățate ca femei în patriarhat) atunci când vărul meu făcea scandal când Ani fugea după el cu injecția de penicilină (băieții sunt lăsați să-și exprime emoțiile până prin adolescență, apoi trebuie să tacă și ei). Nu voiam să cauzez un stres în plus adulților, voiam atât de mult să fiu văzută, să nu creez probleme, încât nu mai strigam, eram „cuminte”. Ajung după doi ani jumate de terapie să mă întreb de ce nu pot să zbier sau să fac orice cu vocea (toate încercările de citit poezie în public sunt eșuate) nici măcar atunci când rămân singură acasă și casa e bine izolată fonic, nu e ca și când cineva m-ar putea auzi. Tot ce-am putut să scot într-o dimineață în care mi-am zis, urcând treptele spre mansardă, gata, acum e momentul, a fost un scâncet scurt de animal obișnuit cu pedeapsa de mic. Mi-a fost rușine (de mine?) am închis gura și mi-am băut cafeaua în liniște. E mai bine așa. Totuși, la câteva zile, i-am spus Oanei și am discutat despre asta. Atunci când corpul meu nu și-a exprimat emoțiile, când a intrat în disociere, când a căutat să fie văzut cu orice preț, a învățat și mintea să follow her lead. Scriu teleghidată, parcă nescrisă, vreau să strig și nu știu cum.

E joi, zi sub semnul lui Jupiter la câteva ore după conjuncția Jupiter-Venus și după luna plină în Săgetător. Joia corespunde și Săgetătorului, ascendentului meu. În casa a 3-a am Vărsător (the visionary). Aș vrea să pot scrie proză SF.

Țin degetul mic de la mâna stângă apăsat pe shift pregătită să încep o frază nouă (cu literă mare). În gimnaziu și liceu, dar mai ales în gimnaziu, îmi era frică să ridic mâna și să răspund la clasă, deși știam mereu răspunsurile. Dacă eram întrebată, mă blocam. Se făcea întuneric. Eram undeva înăuntrul meu. Poate mă port înăuntrul meu încă de când eram mică. Dar mă descurc, încet-încet descifrez poeme pe care le-am scris în disociere și încet-încet încep travaliul.

Travaliul.

poem din Kimono, placheta mea self-published în 2008 sub pseudonimul Diana F

E sâmbătă. Din una în alta am ajuns la titlul newsletter-ului. Defapt, Rita a găsit azi o carte în târg, Heinrich Böll tradus în suedeză, En clowns åsikter (Fețele unui clown). Am vrut să citesc puțin despre roman și am găsit fraza în latină într-o recenzie pe goodreads. Mă duc mai departe pe google cu ea și găsesc traducerea:"A voice of one crying in the wilderness" alludes to the Vulgate translation of the Gospel of Mark 1:1–3 and of the Gospel of John 1:22–23 (where the voice is that of John the Baptist). Îmi place când fac colaje din experiențele pe care le trăiesc. Știu că am zis în ultimul substack că am o nouă artistă preferată, dar luna trecută am descoperit altă artistă la Louisiana Modern Art Museum în Copenhaga. O menționez aici pentru că m-a fascinat tot ce-am văzut în prima ei expoziție solo din cadrul muzeului: picturi făcute pe hărți coloniale, pe planuri pentru arhitectură colonizatoare, pe materiale de arhivă sau manuale școlare vechi creându-le o viață nouă care să înlocuiască limbajul puterii patriarhale cu memoria personală & emoțională. Și sigur că atunci cineva pune sub semnul întrebării concepte ca istorie sau adevăr, asta mă fascinează. E vorba despre Firelei Báez și expoziția ei „Trust Memory over History”.

While confronting and addressing the language of power and the hegemony of the Western world, Báez's art thrives on contradictions and ambiguities in which beauty is intervowen with violence. Báez gives the violence of the past an undeniable overlay of beauty with vibrant colours and depictions of shiny, black hair or juicy-looking fruits.

Din folclorul dominican, Báez folosește un personaj recurent în multe picturi, Ciguapa – o creatură mitologică pe care și-o amintește din copilărie, hibridă, feminină și masculină, om, animal și plantă în același timp. Cum poți face față amintirilor tale? Înainte să văd expoziția am descoperit-o și pe Valzhyna Mort, poetă belarusă de care știam din 2014 (dar mi-au trebuit 10 ani, iată, să o și citesc). Așa am citit colecția de poeme Music for the Dead and Resurrected și-am învățat câte ceva despre cum poți face față amintirilor. Am simțit fiecare poem în măduva oaselor, mi-am zis că asta e mai mult decât poezie.

I close my eyes and open them again. When my eyes open they make a sound like a creaking swing. It’s the swing that winds up all the watches in microreigons. It’s the watches that mothers look into like into mirrors. They adjust their hair: each hair on their heads is a clock hand held up by hairspray. (Self portrait with the Palace of the Republic, p. 4)

sau “Not books, but/ a street opened my mouth like a doctor’s spatula./ One by one, streets introduced themselves/ with the names of national/ murderers (în Bus Stops: Ars poetica, p. 10). Văd printr-o gaură de cheie în interiorul unei camere mici de bloc comunist în care poeta se construiește pe sine și mă văd pe mine. Blochez ușa camerei cu măsuța de cafea, soră-mea dă drumul la casetofon, e vară, ascultăm Andre, lasă-mă papa la mare și începem să facem parada modei în fața camerei de filmat cumpărată de tatăl nostru la începutul anilor 90. Scriu pe balcon și îmi doresc să prelungesc la infinit minutul ăsta. Prin fața blocului și din grădina de sub mine ies bicicliști, un grup de fete stau la grătar pe bănci de lemn, au scos farfuriile bune, au pus fața de masă pe masa comună a blocului. Mi-aș dori să simți mirosul ăsta de după ploaie, cititoare. După ce blocam ușa să nu poată intra părinții, începeam să defilez îmbrăcată în moda anilor 2860 sau ceva de genul. Printre casetele video cu înregistrări sunt și câteva filme de animație pe care le revedeam din timp în timp. În Cenușăreasa, scena noastră preferată e una și aceeași: când Gus, șoarecele, mobilizează toate animalele mici ale casei, vrăbii, șobolani și alte viețuitoare să-i coasă o rochie de bal Cenușăresei pentru că ea efectiv nu are timp, spală, calcă, duce aia, scoate aialaltă, muncă, muncă, muncă. Târziu îmi dau seama ce a însemnat pentru mine secvența asta de film. În lipsa afecțiunii și prezenței părinților, neglijată emoțional, pedepsită, bully-ită la școală (nu țin minte cât de des dar țin minte poreclele) aveam totuși privilegiul să-mi creez spații sigure pentru realități alternative cu animale și haine. Animale și haine. Îmi explic pasiunea pentru styling, haine și accesorii, un panaceu mai bun decât poezia. Ca în romanul experimental al lui Isabel Waidner, We are made of diamond stuff, unde Reebook-șii prind viață, hainele mă acoperă și-mi dau identități multiple. Obsesia mea pentru memorie (vezi instalațiile de artă pe tema memoriei care mă fascinează și orice poet care scrie despre asta) vine din faptul că eu am pierdut-o pe a mea personală după ani întregi de disociere cronică. (Ps, dacă știți terapii care funcționează în recuperarea amintirilor, hmu).

👾 citește

În lista de lecturi pe mai au intrat, pe lângă poezie, și ceva nonficțiune excelentă, puțină teorie literară și multă critică a patriarhatului, fix cum îmi place mie. Plus două romane încă neterminate:

Patricia Highsmith, Ce mal étrange (în engleză, This sweet sickness) pe care n-am terminat-o pentru că franceza mea nu mai e ce-a fost și m-a cam plictisit începutul romanului. L-am luat pentru că tocmai văzusem seria Ripley pe netflix, mi-au plăcut stilul neo-noir și evident, Andrew Scott. Mai am ceva de Highsmith la jibou, cu siguranță o să-i mai dau o șansă mai ales că știu cât de controversată a fost.

Valzhyna Mort, Music for the Dead and Resurrected. Cea mai recentă forță lirică pe care am descoperit-o (după Ocean Vuong), șocantă și pe care n-o s-o uit. Ar merita tradus volumul în română. Recunosc cadre, mirosuri, imagini („a teacher/ who wrote on the blackboard with a tiny piece/ of a human bone”) și povești personale despre școală (controlată de ideologii), despre lagăre de muncă sovietice și viața după Cernobîl. E plin volumul de stickere pe toate poemele care-mi plac, defapt, puține au rămas nemarcate.

Andrei Dósa, Ultima familie tradițională în care Andrei scrie nu doar despre statutul de părinte ci și, pe ici pe colo, despre patriarhat (în Noua ordine mondială care „îi este impusă individului/ de la vârsta de trei ani sau poate şi mai devreme/ prin reducerea lumii materiale la scara jucărie/ la melodii obsesive şi alte storcătoare de serotonină/ prin puterea maşinăriei de făcut clovni”). Un volum care mi-a plăcut și în care am pus destule bilețele.

Ramona Boldizsar, Spune-mi unde să apăs mai tare. Am regăsit titlul într-unul din poemele care-mi plac din volum, (să nu-ți fie frică să pui lucruri în paranteză), care parcă mi-a citit gândurile. În ultima vreme vorbesc și scriu mult în paranteze și uneori mă simt ciudat să fac asta. Mi-a plăcut și coperta volumului și faptul că sunt poeme și în română și în engleză, ceea ce - din nou - îmi dă încredere în mine ca o mamă care știe ce să spună când te îndoiești de vocea ta.

bell hooks, The will to change: Men, masculinity and love. Carte recomandată și primită împrumut de la sora mea (sursa mea de referințe& recomandări de lecturi critice, feministe, anticapitaliste& antipartriarhale) din care mai am încă de citit dar care e o revelație și cred că indiferent de gen, ar trebui cu toții să o citim (nu spun asta des). Nu mă trezesc în fiecare zi cu scopul de a înțelege cum îi afectează patriarhatul pe bărbați, dar citind cartea asta, am început să-mi răspund la multe întrebări (pe care nici nu știam că le am) și unde să mai pun că am plâns juma de oră după ce am citit doar prefața. „toți am plâns când am citit-o” îmi spune Ana după ce-i trimit poză cu mine plânsă.

Isabel Waidner, We are made of diamond stuff, ceva experimental între poem - roman queer și comentariu social-politic, unul dintre cele mai originale romane pe care le-am citit în ultima vreme - și încă nu l-am terminat - primit cadou tot de la sora mea.

Ursula K. Le Guin, The carrier bag Theory of Fiction, o carte mică, un eseu vizionar împrumutat de la Andrei, cumnatul meu (de la care îmi iau majoritatea referințelor și recomandărilor SF) despre cum înaintea săbiilor și uneltelor și a eroilor, cea mai mare invenție a umanității a fost recipientul: coșul pentru cereale, casa, orice poate (con)ține și duce ceva, cum e și povestea. Abia aștept să-i citesc și ficțiunea, am câteva titluri în minte și băiatul ăsta m-a convins s-o fac.

🍯 vezi

Cassandra la Apollo 111, dacă ești în București. Apropo de voce, realizarea pe care am avut-o a venit după ce am văzut piesa (după ce a luat soră-mea biletele) o călătorie a vocii prin corpul Cassandrei (jucată de două actrițe), scriitoare care nu poate să scrie & citească elogiul mamei sale. E despre dispariția figurii materne și cum te raportezi, ca femeie în patriarhat (ne întoarcem la el) la normele sociale moștenite.

Under the bridge, pe Hulu. Mini-serie creată de Quinn Shephard, care m-a făcut să-mi revăd adolescența cu alți ochi, mai ales în lumina lecturii recente a cărții lui bell hooks despre masculinitate (vorbește mult de adolescenți). Plus că n-am rezistat să nu mă uit când am văzut că e cu crush-ul meu, Lily Gladstone.

instantaneu cu ce-am citit în mai (lipsesc câteva) pe balconul unui apartament din cartierul Tuna Backar, Uppsala

🔮 scrie

o scrisoare ție, în adolescență.

The purse opened like a screaming mouth - iau versul ăsta dintr-un poem al Valzhynei și văd poșeta care se deschide și înăuntrul ei, poveștile se înghesuie la masa mea, abundența lor mă trage de mânecă, strâng pixul între degete, închei și eu scrisoarea. Până data viitoare,

xoxo

diana