14. Anul dragonului 🟤 poezia memoriei

acum cinci ani.

Fac loc cuvintelor trasând linii paralele pe marginea caietului. Le invit aici, cu mine, eu cea prezentă în bucătăria slab luminată de două lumânări albe. Scriu la o masă rotundă în fața unei ferestre generoase prin care se văd ultimele urme de zi peste pădure. E un deal presărat cu plopi, final de februarie. Petice de zăpadă persistă printre ei. Aici e cald, e plăcut, așa că încerc să-mi dau voie să le primesc. Să se așeze liniștite pe hârtie fără zgomot în aerul bucătăriei. Deși aș spune că întâmplător, subconștientul m-a ghidat aici: bucătăria era spațiul ei sigur. Ea era soare în bucătărie. Dătătoare de viață și de moarte, dar mai ales de viață.

Las aerul să curgă în jurul meu, să-mi atingă toți porii descoperiți de haine iar lumina lumânărilor să-mi facă umbre pe caiet. Acum cinci ani, bunica Maria. Mai încerc odată (bare with me; tastez toate astea pe genunchi în Café Linné, fața de masă în carouri îmi ține tava cu cafea și kardemummabullar).

Nu mi-a plăcut niciodată data de 22, mereu am asociat-o cu moartea. Asta cu mult înainte să fi știut că străbunica Ana, mama bunicii materne Maria, a murit pe 22 martie și cu mult înainte să fi murit bunica, în 22 februarie. Acum cinci ani făceam un drum de Timișoara - București s-o văd ultima dată la spital. Acum 66 de ani, Maria făcea un drum de Husia - Odorhei pe jos, spre înmormântarea mamei. Nu mi-au plăcut niciodată numerele pare, mai ales dacă au venit câte două.

În 1926, Ana s-a întors acasă din regat după ce a lucrat ca servitoare în casa unei familii înstărite de germani. Fiica ei, Maria, s-a născut într-o joi cu soarele în Fecioară. În zodiacul chinezesc, ‘37 era anul Bivolului de Foc. Programul zilei de 16 septembrie la radio, publicat în „Curentul”, începea la 6:30 cu gimnastică ritmică, urmată de radio jurnal și concert de balet din Faust. Știrea de ultimă oră pe prima pagină anunța: „A murit Masaryk.” Acum cinci ani, la puțin timp după ce a murit bunica am văzut pentru prima oară Faust, faimosul spectacol al lui Silviu Purcărete la Sibiu. Am mers acolo cu partenerul de-atunci și pentru că nu aveam un loc sigur să jelesc în relație, am izbucnit în plâns la finalul piesei. În masa de o mie și ceva de oameni m-am simțit mai în siguranță decât cu unul singur. Mi-e greu să recunosc asta sau să vorbesc despre asta încă, pentru că de multe ori vine la pachet în mintea mea cu rușine și învinovățire: dar și eu am fost de vină, sigur, cu ceva.

Poate am învățat în familie modelul ăsta de sacrificiu. Să fii cu cineva în ciuda suferinței (părinții divorțați recent, după ani și ani de chin; când tastez, în Linné se aude SZA în surdină și-mi aduc aminte cât de mult mi-a plăcut când am descoperit-o, îmi fac o notiță mentală s-o ascult mai mult). Acum mulți ani, prin 1910, când străbunica Ana avea doi ani, legenda circulată în istoria familiei spune că Moș Ioan și Carolina, părinții ei, au murit într-un accident în propria gospodărie, împreună. Curios lucru, cuscrii lor au murit tot împreună, trăzniți de fulger pe câmp sau acasă, câțiva ani mai târziu. Tomáš Masaryk a fost primul președinte al fostei Cehoslovacii, activist și filosof despre care citesc acum puțin: a militat pentru independența Cehoslovaciei, a susținut abolirea monarhiei, și-a intitulat teza de doctorat cel puțin interesant: „Sinuciderea ca fenomen social de masă al civilizației moderne.” A murit la bătrânețe, de pneumonie.

Când scriu asta e deja întuneric. Lumânările nu mă ajută prea mult și realizez că am început să intelectualizez și să gândesc orice sentimente și-au scos capul la suprafață. De undeva dintre pereții bucătăriei șerpuiește un miros de mâncare cu ardei și mă irită maxim. Aș vrea să fiu în bucătăria ei, să-mi întindă o plăcintă cu brânză fierbinte și să-mi spună cu zâmbetul ei cald tot ce trebuie să simt: că sunt safe acum. Că au trecut prin prea multe femeile dinaintea mea și că totuși, ele trăiesc în continuare în mine. Încerc să mi le imaginez rând pe rând, lăsându-și amprenta călcâielor pe pământul abia trezit de sub iarnă, că e 22 februarie sau 22 martie. Că eu sunt ele și ele sunt eu și suntem fire de lână răsucite strâns pe suveică, una în jurul celeilalte. Ne sprijinim reciproc într-un ghem dens și compact.

Ghemuri pe care le făceam iarna în camera ei, suveică pe care știa, așa cum a învățat-o Ana, s-o arunce dintr-un capăt în altul al războiului de țesut. Căci ele sunt eu aici, acum, cu o seară înainte să fie Lună Plină în Fecioară. Unde găsesc magie în ritualurile mele, așa cum făcea ea magie din gătit? Poate răspunsul e chiar sub nasul meu de hermit, sub umbra creionului cu mină 0.5. Sau poate încă nu l-am găsit. Și e ok. Acum cinci ani, soarele și-a înghițit o rază.

👾 citește

Luna asta n-am citit The Snakes Came Back de Lora Mathis dar cred că s-ar fi potrivit tare, mi-aș fi dorit mult dar oricum, rămâne pe listă pentru martie. Lora are și un substack poetic și îl recomand aici, pe mine mă inspiră. Am recitit, în schimb, Colectiva de Ioan Coroamă, volum de debut în forță, ca un rizom infinit, cu planuri juxtapuse, „de la cel politic la cel spiritual, dinspre ego spre eco, cu linii de fugă din asamblaje spre transgresări ale mecanomorfului” (cum scrie foarte frumos Anastasia Fuioagă aici). Poate mai spectaculos decât să citești volumul e să-l auzi pe poet (l-am auzit la Casa Tranzit, în Cluj, la o seară a poeților OMG acum ceva timp): o voce și un flow absolut hipnotizante.

Apoi am citit Anul tigrului de apă de Ligia Keșișian, în care am lipit semne, am subliniat, am răscitit și recitit cuvinte și versuri care m-au scurtcircuitat din loc în loc cum a fost rândul ăsta spre exemplu: „în noaptea aceea am visat pești de lumină traversând pădurea” (din cântec de adormit bunicul). Sincer, n-am subliniat demult atât de multe rânduri într-o carte cum am subliniat în Anul tigrului. „E un paradox în poezia Ligiei Keșișian: e profund interiorizată, deși alcătuită întotdeauna referențial” - scrie Daniela Vizireanu aici, într-o cronică la volum, iar eu vă recomand să-l citiți.

Că tot ziceam mai sus de debut în forță, acest băiat care scrie și a debutat în proză mi-a ținut serile de februarie ocupate exclusiv În tăcerea nopții, roman pe care l-am savurat de la prima până la ultima pagină. Nu știu, sincer, ce are Dragoș C. Costache și nu au alții, dar un lucru e sigur: dă-mi ficțiune istorică, personaje queer și suspans - și n-o să-mi mai scot nasul dintre pagini. Într-un interviu în DC News, la întrebarea Cine e Dragoș C. Costache, autorul scrie: „Un băiat care scrie. Un zugrav. Cineva care încearcă să scrie mai degrabă maculatură decât „Literatură”, care nu vrea să fie Scriitor cu „s” mare. Vreau să scriu ceva care se citește cu plăcere, dar din care dacă te scremi un pic poate înveți ceva prosocial.” Și m-a convins să-l mai citesc, adică aștept cu nerăbdarea sequel-uri și prequel-uri la roman. La cât mai multe!

Tot la categoria proză, luna asta am început și Ministerul durerii de Dubravka Ugrešić și când am zis mai sus că n-am subliniat niciunde așa mult, am mințit. Subliniez în continuu și nu pot lăsa cartea din mână. Dacă n-aș fi avut cursurile de suedeză și dacă nu ne-am fi mutat și făcut curățenie timp de două săptămâni, aș fi terminat-o demult. Ca imigrant într-o țară nord-europeană, mă regăsesc în fiecare pagină și stau cu sufletul la gură să descopăr mai multe despre nostalgia apartenenței, studenții exilați, terapia literară și „acest periplu al memoriei (care) aduce la suprafaţă obiecte, gesturi, mirosuri şi gusturi uitate, dar şi traume nevindecate încă, ale căror consecinţe se vor dovedi fatale.”

Și dacă tot vorbim de memorie, descoperiea lunii, highlight-ul cel mai important pe care vreau să-l las și aici consemnat e poezia Izabelei Marin și blogul ei, Ghiveci de legume.

Poezie intersecțională care împletește experiențe queer, scrieri despre femeia romă, la marginea lumii, eseuri și gânduri profund intime care lasă amprente pe retina cititorxlor. Am vrut să las aici un fragment dintr-unul din textele mele preferate de pe blog, Nucul de vișine (Mama ta nu se va schimba niciodată) (Fugi) dar mi-am dat seama că vine cu multe TWs (avertismente). Sper, totuși, să găsesc timp luna viitoare pentru un interviu și să accepte Izabela să-mi povestească mai multe despre cum, de când și de unde scrie. Zic sper, pentru că mai urmează niște mutări și eliberări de apartamente și în martie, plus drumuri pe la spitale, că tiroida mea ține cu dinții să fie ca a mamei, bunicii și străbunicii (și m-am trezit cu noduli care fac singuri hormoni) așa că nu promit nimic, doar sper.

Până atunci, vă îmbrățișez strâns,

XoXo

Diana

🔮 scrie

un poem despre memorie.