13. anul migrației 🔴 poezia în mișcare

+ un interviu cu Lena Chilari

Karin Boye, 1935

Stau în pat și aștept să înceapă ziua. Când încep scrisoarea asta, e Lună Nouă în Capricorn, ocazie bună să o luăm de la capăt la un nivel profund personal, îmi zice horoscopul. Mă sfătuiește să-mi pun dorințele cu înțelepciune. Să fiu regizorul propriei vieți și să-mi imaginez filmul pe care vreau să-l văd. În sfârșit, la cel de-al 30-lea apel din a 10-a zi, îmi răspunde cineva la secretariatul facultății de litere și după ce mă trimite prin centrală la alte două numere, reușesc să-mi cer suplimentul de la diploma de licență. Dacă universul vrea să mă înscriu la masterul ăsta de Gender studies, cine sunt eu să spun nu, după ce doamnele de la franceză au spus da? Mă pun în mișcare, că nu am migrat destul. Plâng de două ori pe zi în timp ce scriu mesaje pentru anunțuri de închiriere apartamente unde, înainte să le trimit, o întreb pe Rita, scriu că suntem cuplu? și ea răspunde, nu, spune că suntem prietene. O ascult și salvez încă un anunț cu speranța că n-o să rămânem pe străzi din 15 februarie încolo. Nu știu de ce fac asta. De ce nu reușesc să fiu regizorul propriei vieți și nu pot s-o iau de la capăt, la un nivel profund personal. În mine se așează straturi pe care le descopăr în vise cu răbdare de geolog, sedimente depuse de milioane de ani, pe care abia acum le pot citi și înțelege și cu toate astea, țin probele la sertar ca poezia mulți ani înainte s-o public. Pentru 2024 îmi doresc să deschid sertarul și să cotrobăi în voie, să accept ce găsesc acolo și să găsesc răspunsurile după care / pentru care fug. Îmi doresc să fie ultimul an al migrației.

👾 citește

Happy new reading year! Încep cu mulțumiri ție, că ești aici și mie, că am rămas. Apropo de rămas, am o restanță pe lista de citit din decembrie, stufosul roman al lui Natsuo Kirino, Out (încă nu l-am început). Dar am început On earth we’re briefly gorgeous, romanul lui Ocean Vuong și tot de Vuong, cartea de poezie Time is a Mother pe care am și terminat-o și recitit-o pentru că e absolut fenomenală și probabil cea mai bună pe care-am citit-o în engleză în ultimii ani. E a doua colecție de poeme a lui Vuong (și sper să pun mâna și pe prima în curând) în care m-am pierdut așa cum caută el fărâme de viață printre mormane de moloz din diferite compoziții: doliu, durere, memorie, familie și voința de a supraviețui, printre altele, ca persoană queer într-o lume ostilă. Mi-a plăcut și limbajul și forma experimentală, cu chestii împrumutate din cinematografie. M-am îndrăgostit de poemul Kunstellroman, în care totul e narat prin the rewind button. Spre exemplu,

He walks backward through the night-green hills, hands in his
pockets as the crescent moon, an empty boat, skims the sky.

Defapt, am folosit jumate din post-it-urile pe care le lipesc pe cărți acolo unde-mi place mult. Apoi am trecut la T.S. Eliot, când am găsit din întâmplare The Waste Land la bibiloteca orașului. Las câteva versuri care mi-au plăcut,

At the violet hour, when the eyes and back
Turn upward from the desk, when the human engine waits
Like a taxi throbbing waiting,
I Tiresias, though blind, throbbing between two lives,
Old man with wrinkled female breasts, can see
At the violet hour, the evening hour that strives
Homeward, and brings the sailor home from sea,
The typist home at teatime, clears her breakfast, lights
Her stove, and lays out food in tins.

Am mai citit luna asta un volum de poezie care m-a atras prin titlu, She must be mad. Dar am simțit, cumva, că încearcă prea multe și se pierde autenticitatea, devine un pic prea prețioasă pentru gustul meu. M-a făcut să-mi amintesc de Londra și de când scriam în engleză. Ce voiam să zic e că titlul suna prea bine și conținutul nu s-a ridicat la așteptările mele, dacă asta face sens.

Am început When the bulbul stopped singing de Raja Shehadeh, o cronică a invaziei și distrugerii Ramallahului în 2002, scrisă sub forma unui jurnal. Un jurnal al luptei palestinienilor de a supraviețui, o lectură importantă mai ales azi, când ocupația și războiul persistă. Ca mulți alții, îmi doresc să înceteze cât mai repede.

Last but not least, am găsit-o pe Karin Boye cu toate poemele adunate și traduse într-un volum. Deși totalmente din întâmplare, poate faptul că am l-am citit pe T.S. Eliot la bibliotecă nu a fost par hasard până la urmă. Karin a debutat în poezie în 1922 iar 10 ani mai târziu, a fondat, împreună cu alți doi scriitori, revista Spektrum unde a tradus multe din poemele lui T.S. Eliot. Karin a fost bi, a avut două iubite, dintre care o soție neoficială în anii 30, dar amândouă au avut un destin tragic în 41. Am citit pe sărite din cele 5 colecții: Clouds (1922), Hidden Lands (1924), The Hearts (1927), For the Tree’s Sake (1935) și The Seven Deadly Sins and Other Posthumous Poems (1941). Cel mai mult mi-a plăcut colecția apărută în 35 și las mai jos un poem superb.

Walpurgis Night

At last I stand near the mountain of the fates.
All around like stormclouds
crowd formless beings, creatures of the twilight,
black-winged,
phosphorous-eyed.
Shall I stay? Shall I go? The road lies dark.
If I stay peacefully here at the foot of the mountain,
then no one will touch me.
Calmly I can see their struggle like a play of the mist in the air,
myself merely a lost eye.
But if I go, if I go, then I shall know nothing more.
For the one that takes those steps
life becomes legend.

Myself fire,
I shall ride on coiling snakes on fire.
Myself wind,
I shall fly on winged wind-dragons.
Myself nothing,
myself lost in the storm
I shall fling myself forth dead or living, a fate future-heavy.

Nu știu de ce textul mă duce la unul dintre poemele care mă bântuie încă din anii de facultate, Clown de Henri Michaux, ouvert à moi-même à une nouvelle et incroyable rosée /
à force d’être nul. Dar despre asta, poate data viitoare.

În sfârșit, pentru că de luna asta avem instagram, știrile din poezie se mută acolo, că ajung mai bine și mai la timp decât aici. Tot acolo, ne-am auzit live cu Lena Chilari și făcând excepție de excesul meu de „da”-uri și de faptul că nu știu să mulțumesc și să întorc un compliment, eu zic că a mers foarte bine primul live pe care l-am făcut vreodată. Sunt foarte mulțumită de toate subiectele povestite.

👽 poeta e o ființă vie

E fix un an de când am auzit-o pe Lena la Swords, în București. N-am mai trăit așa senzații nici înainte, nici după performance-ul ei. Atunci am ascultat prima oară poemul infinit și m-am cutremurat. Îl reascult acum pe youtube și are același efect. Îmi imaginez cum încape atâta forță într-o voce. Mă gândesc de foarte mult timp să-i iau un interviu și într-o zi m-a străbătut fiorul pe care-l simt înainte să urc pe scenă: frica de a mă auzi în public. Ceva ce Lena sigur n-are, mi-am spus, și m-am gândit să facem un live pe instagram! Și pentru că mi se pare că se potrivește când vine vorba de Lena: cuvântul în mișcare. În capul meu, în agenda nouă și în documentul google pe care-mi notez tot ce ține de substack am început deja researchul. Transcriu mai jos interviul nostru.

Organizezi dialoguri poetice la Cluj, în Insomnia, după un an de open mic-uri cu mulți poeți și poete. Cum ai ajuns aici?

Lena Chilari: Viziunea mea s-a îndeplinit când am avut un dialog poetic cu o poetă din Chișinău, Maria Ivanov, care a fost exact ce mi-am imaginat. Pur și simplu ai ocazia și ai un timp să-i cunoști și să le asculți poezia. Nu vine foarte multă lume, dar nu înțeleg de ce să te expui e mai simplu decât să faci un dialog poetic. Eu îmi doresc să mă conectez cu fiecare persoană din public, chiar și dacă e doar una. Vreau să dau tot ce am. Din primul moment în care am ieșit pe scenă mi-am spus că trebuie să mă salvez, trebuie să-mi spun istoria, trebuie să nu scap o clipă să mă expun complet. Și m-am expus foarte mult în ultimii 3 ani, dar eu zic că a meritat.

Poți să simți că la final ești o carcasă goală. Dar până la urmă, pe termen lung contează expunerea asta pentru că așa cum mă expun, așa și primesc foarte mult. Faptul că am oportunitatea de a fi pe scenă, de a mă conecta cu oamenii înseamnă foarte mult.

Angela Marinescu scrie într-un poem: nu-mi mai urmăriți poezia. urmăriți-mă pe mine. poezia mea sunt eu. Poezia ta ești tu? sau, mai bine spus, care sunt limitele, dacă există?

L.C.: Poezia mea sunt eu dar tind să cred că nu sunt doar poezie, ci sunt umană, complexă, ca o ceapă - poezia dezvelește câte o foiță din esența mea. Oamenii sunt o poezie umblătoare. Sunt eu și uneori nu sunt eu, când mă gândesc la mine cea de zi cu zi. E subiectivă treaba. Ideea de poezie e colosală, uneori simți că te strivește. 

Ca mine, și tu ai plecat din țara-mamă. Cum a fost tranziția? Ai simțit-o ca pe o despărțire sau te gândești că o să te întorci?

L.C.: Mereu am știut că o să plec și o să vin în România, la Cluj, paradisul terestru. Nu m-am gândit niciodată să mă mut altundeva. Când am venit, mi-am dat seama că nu vorbesc limba română și am purtat mulți ani dexul cu mine. A fost dificil să mă adaptez la oraș, venind de la sat, unde erau câteva puncte importante dar în rest n-am avut supermarket sau librării la tot pasul. A fost dificil dar senzațional. Am impresia că am renăscut, deși la 18 ani eram un boboc de floare care abia aștepta să înflorească. A fost dificil dar în același timp tata m-a ajutat să fiu independentă, să am grijă de mine singură. Pe lângă bariera lingvistică inițială, care a trecut, a fost creșterea frumoasă de care am avut parte. Dacă rămâneam în Chișinău, tind să cred că nu ajungeam poetă. Clujul m-a făcut poet. 

Apropo de scenă, îți place mai mult filmul decât teatrul. Nu ești spectator, ci ești tu pe scenă.

L.C.: Poate o iau chiar atât de personal încât dacă nu-s eu acolo, pe scenă, obosesc imediat. Filmul e dragostea mea adevărată, tot ce iubesc eu pe lumea asta. Tradiția mea e să merg o dată sau de două ori pe săptămână la cinema. Teatrul mă obosește. Pot să stau ore întregi la filme dar la teatru nu pot, e altfel.

Ce-ți oferă scena și nu-ți oferă pagina?

L.C.: De multe ori, în pagină te poți ascunde foarte ușor, poți să omiți lucruri. Poți să cizelezi cuvântul. Ori pe scenă nu ai ocazia să cizelezi. Orice emoție pe care o ai e acolo și lumea o vede. E vorba de curaj și de a ieși din zona de confort. Pagina îți oferă confort, în scris mi se pare că sunt altfel, pot să șterg, să redactez - ori pe scenă nu ai asta. Cum ești, așa ești - trebuie să-ți asumi. Dacă ai râgâit n-ai ce să faci, tre să-ți asumi. De asta imi place scena, mi se pare că mi se potrivește în a mă expune, în a mă asuma - și ca persoană și ca poetă. În schimb, pagina e o intimitate cu tine. Pe scenă, acolo, cum naiba creezi o intimitate cu publicul ca și cum ai fi pe foaie? De asta pentru mine e cea mai mare provocare, să văd: astăzi unde o să merg cu poezia sau cu publicul? O să reușesc să mă conectez, să creez ceva real?

Recent am fost la un slam poetry suedez și n-am înțeles nimic dar am trecut prin mai multe stări. Ceea ce mă duce la corp și limbajul nonverbal. Te-au tentat vreodată alte forme de performance?

L.C.: Pe pagină, dacă nu înțelegi limba sau poemul, închizi cartea, dar pe scenă nu ai unde, numai dacă pleci. Performance-ul îți oferă posibilitatea de a înțelege prin alte moduri, în timp ce pagina te limitează din a vedea ceva mai mult decât ce îți spune textul. Atâta timp cât am scenă și oportunități, cred că sunt capabilă de mult mai multe decât am făcut până acum.

E poezia o formă de eliberare?

L.C.: Nu neapărat, nu o văd ca pe o eliberare. În ultimul timp am retrăit aceleași texte. Dar fiecare performance e diferit. Ce-a fost pentru mine în doi ani a fost retrăire, procesare dar nu știu dacă e nevoie să mă eliberez ca să creez. Cred că nu e nevoie de asta. Pot să cresc dar nu îmi doresc să mă eliberez, îmi doresc să fiu încărcată ca să scriu în continuare.

În același timp, creezi o comunitate a poetelor, ceea ce îmi dă speranță că nu suntem singure, chiar dacă lumea poeziei, în România (și nu numai) e o lume a bărbaților.

L.C.: Toate chestiile pe care le fac sunt pentru că îmi doresc sa le fac. Că e un bonus crearea unei comunități, e minunat! Dar în primul rând să fie ceva autentic pentru mine - cum sunt dialogurile poetice - chiar dacă nu vine foarte multă lume, e ceea ce îmi doresc eu acum. Nu e intenția mea primordială - comunitatea e o mare responsabilitate - te legi la așteptări din partea celorlalți însă creația trebuie să fie liberă. Până la urmă suntem creatori. 

Pot să văd schimbarea, apar multe poete, au mai multe oportunități. Acum parcă discriminez poeții, invit și citesc doar poete. Și nu mai e o lume a bărbaților dar e o structură patriarhală și e interesant să vezi cum te poți infiltra să faci schimbarea - care vine de la noi. E important să-ți cunoști inamicul ca să știi cum să-l demolezi.

Funcționează dialogurile poetice ca un fel de terapie de grup? Ce ai învățat de la alți poeți, ce iei cu tine de la evenimentele de open mic și ce lași acolo?

L.C.: Da. Open mic-urile mă storceau de energie, pe lângă toți cei care citeau, aveam și invitați cu care discutam foarte repede și apoi intram în lectură, iar la final open mic. Mă storcea foarte tare și nu rămâneam cu nimic, trebuia să fiu mereu alertă. Uneori simțeam că eram presați de timp, nu reușeau nici invitații să citească destul. Am renunțat pentru că îmi doream ca toata lumea să citească, ceea ce era imposibil. Un an de open mics a fost foarte mult pentru mine. Lumea mă întreabă de ce nu mai fac asta, că îi făceam să se simtă safe dar sunt chestii la care nu vreau să mă întorc - mă storc de energie și nu ajung la profunzime. Eu vreau sa ajung la profunzime.

E important să te expui, să încerci, să greșești, să reușești. Am învățat de la open mic-urile pe care le-am organizat că nu poți să mulțumești pe toată lumea. Au fost situații în care a trebuit să impun limite, să fiu educatoare și a fost frustrant. Cele la care am participat au fost foarte diverse și am învățat că uneori e foarte greu să aștepți - tot așteptând poți să ajungi la limita puterilor, sunt multe emoții înainte care se amplifică. Un exercițiu minunat de răbdare și focusare dar în același timp și foarte frustrant. Cred că Spoken Word Sessions m-au lansat cumva, deși mai fusesem înainte la alte evenimente. Ce imi doresc eu e să fie cât mai mulți poeți - mai ales poete! - pe scenă și nu numai. 

Cum te pregătești tu de scenă?

L.C: E important să fii odihnit, să fii lucid, să nu consumi nimic înainte. Sunt adepta faptului că trebuie să fii conștient de tot ce se întâmplă, să ai controlul. Pot să pierd controlul într-o manieră creativă dar lucidă. E important ritualul de îngrijire personală și trebuie să ai acces direct la baie lângă scenă, că nu știi niciodată ce se poate întâmpla. Îmi antrenez foarte mult vocea pe muzică rock, îmi antrenez textele. Și nu-mi place să văd un performer cu mâinile în buzunar - am impresia că ascunde ceva. Mâinile sunt deschise; mâinile sunt extensia directă către public, către celălalt.

Performez mereu în rochii. Îmi folosesc corpul performativ dar îl și decorez cu flori, mănuși, cercei, mă pictez mai nou. Imaginează-ți că vocea ta e o minge pe care trebuie să o arunci în peretele celălalt. Și chiar dacă nu îți iese cum ai plănuit, fii deschis la tot ce se întâmplă. E o experiență extraordinară și unică. 

Cum ți-ai dat seama că scrii poezie feministă - sau a fost intenționat?

L.C.: Am crescut într-o familie unde fratele meu a fost copilul preferat pentru că era băiat, am simțit că nu contez, mai ales venind din Republica Moldova și cumva originea mea m-a făcut să devin feministă. Tata m-a făcut să devin feministă, văzându-l, am preluat valorile lui - și cu timpul am învățat că ceea ce cred eu și valorile mele se numește feminism. 

🍯 vezi

Rămân în temă cu Time is a Mother și recomand mai departe două seriale: Tore, un serial suedez scurt, o fărâmă din viața unui personaj queer care se confruntă cu pierderea tatălui și tot ce înseamnă doliu & supraviețuire. Highly recommend doar dacă nu treci printr-o despărțire (de orice fel) că s-ar putea să accentueze niște emoții cu care nu prea vrem, în general, să stăm. Și Boy swallows universe, o descoperire de care mă bucur enorm, o serie pe care o binge-uiesc de ieri (mai am două episoade). Acum că văd că e bazată pe o carte, citind descrierea (A novel of love, crime, magic, fate and coming of age, set in Brisbane's 1983 violent working class suburban fringe - from one of Australia's most exciting new writers) o pun pe lista de citit musai de luna viitoare.

Ascult la luna enamorada și îmi dau în cărți. Am făcut un mix tape cu titlul de january balm.

🔮 scrie

Un poem pe zi. Zilele trecute m-am simțit inspirată de o știre așa că am scris și eu (și sper să reușesc anul ăsta să lucrez la încă o carte). Când închei scrisoarea asta, urmează o Lună Plină în Leu (pe 25) și sper, așa cum scrie Chani, să fie o ocazie bună pentru re-introducing myself to myself.

Până data viitoare, take care! XoXo

yours,

diana